You cannot copy content of this page

Glasul meu mut. Vocea lui surdă

De ce s-a întunecat? Unde e lumina? Unde sunt ceilalți și de ce nu mă aud când îi chem?
Oare e un nou joc inventat de fetița cu părul moale, creț și de culoarea soarelui?
Oare când îi va găsi va fi iar lumină?
E liniște?! O fi noapte? Nu știa nimic, dar sunt o micuță inimă și am nevoie de aer, de lumină, de iubire.
Aerul înseamnă viață!
Vreau să trăiesc, chiar dacă departe de tot și toate pe care le numea Acasă!
Lumina înseamnă viață!
Vreau să văd, chiar dacă este nevoie să trăiesc printre necunoscuți.
Iubirea înseamnă viață!

Vreau să simt din nou iubirea, să respir iubirea iar și iar, să stau departe de pericolul de a nu apuca să simt și să cunosc cu adevărat viața.

***
Oare unde mă aflu și cât va fi nevoie să stau departe de cei dragi, de locurile în care am trăit până acum?
Zgomot. Voci. Două la număr. Nu înțeleg, dar par că țipă, că se certă. Cineva plânge. O bufnitură. Din nou liniște.
***
Se aude o ușă. O voce nouă…
Din ce în ce mai aproape de mine.
Sigur a venit cineva să mă salveze. Să-mi arate lumina, iubirea, viața.
Simt ceva rece și dur. DUR
Durere. Mă aude cineva? Vreau să trăiesc! Lasă-mă să trăiesc!
Cum să nu-mi audă urletul?
Vreau să trăiesc!!!!
De ce nu mă lași să trăiesc?
Nu am greșit cu nimic! Nici măcar nu te cunosc! Dar ajută-mă să trăiesc!
În tot acest timp, duritatea obiectului mă făcuse bucăți.
Tăcere. Liniște. Întuneric.
AM FOST.
Glasul meu mut. Vocea lui surdă.
Sfârșit de poveste. Sfârșit de viață.

Author

laura.apetroaie@gmail.com

Comments



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: