You cannot copy content of this page

Gândește-te din când în când la tine: Obiceiuri sănătoase care te fac OM

Se poartă obiceiurile? Daaaa! Sunt foarte-n trend. Oana și Anca vorbesc despre cititori, eu azi aș vrea să-ți vorbesc de oameni. Știi tu, oamenii sunt cei care au două mâini, două picioare și creier, dar pe care îl folosește rar – ca să nu se termine și să nu rămână fără. Ei, aș! Am o veste! Oricum îl au degeaba. Normal că nu generalizez. De fapt, nici măcar nu știu de la ce m-am luat și ce anume mi-am amintit de scriu cu așa  cu ”nerv” articolul acesta.
Te-aș ruga să te gândești din când în când la tine – meriți măcar atât! Gândește-te la viața ta, la ceea ce te face să te simți bine, liniștită și fericită. Gândește-te din când în când doar la tine. De ce? Nu din egoism, draga mea, ci pentru că nimeni nu o va face pentru tine sau în locul tău.
Mă vei contrazice! Că prietenii, că familia, că iubitul sau soțul se gândesc la tine mereu. Da, dar gândește-te că prima responsabilitate a ta, ești tu. Și e vorba de tine, nu de ceilalți, nu de alții, nu de prieteni, soț, E doar despre tine. Despre cum ești tu cu tine, despre cum te tratezi și cât de valoasă te consideri? Cât de mult preț pui pe tine și trăirile tale?
Azi nu prea pot fi calmă (repet că nu am un motiv, dar a trebuit să mă enervez ca să pot scrie – dacă nu mă mai lungeam zece ore și nici pe scaun nu pot să stau). Azi pot fi sinceră ca de fiecare dată și ușor revoltată cumva pe situațiile astea care obligă omul să se excludă pe sine din planul zilnic, de a se lăsa pe ultimul loc, de a renunța să mai facă anumite lucruri – că intervine altceva, că există întotdeauna ceva mult mai important și urgent.
Revenind la obiceiurile alea sănătoase și umane și firești, ca să nu zic fiziologice, iată cum și eu m-am trezit din somnul naivității mele, poate târziu, dar mai bine târziu..decât niciodată, nu?
Un ghid personal, un kit de supraviețuire în junglă, unde dacă scapi netocat mărunt o dată, următoarea oprire e la cotitură unde ”animalele” te vor sfârteca fără milă. Păi cum îndrăznești să ignori nevoile lor animalice? Nu ți-e rușine să te retragi în pătrățica ta și să nu spui prezent când ești chemat la apel? Rușine! Ești pedepsită!
Ia fă-ți un bine și lasă animalele să se sfâșie între ele. Tu ai treaba ta, ai viața ta și timpul tău care merită o altă tratație. Respectul de sine ține la discreție, la intimitate și la dreptul lui de a nu mai lăsa de la el de fiecare dată.
Nu te mai judeca. E cea mai mare nebunie să te judeci doar pentru că spui ce simți, că spui adevărul, că spui cât de mult te doare. Imaginează-ți dacă nu ai vorbi niciodată despre ceea ce te deranjează și te doare. Pâi te-ai transforma în bombă cu ceas. Și tot ai exploda cândva. Ce vreau să spun? E bine să verși singură paharul, nu să-l lași să dea pe afară.
Învață să spui NU. E greu. Și eu învăț încă să-l iau uneori pe NU în brațe. E sănătate curată și te scutește de multe bătăi de cap. Sau poate nu, dar măcar ai arătat că știi și să refuzi atunci când simți că nu te reprezintă și nu te definește.
Nu renunța la tine. Am avut obiceiul ăsta multă vreme și tare greu e să te dezveți. Cel mai greu e să dezveți pe cei care au aflat că tu ești cea care va face întotdeauna tot pentru ceilalți, că ești acolo mereu și spui doar ”Da, așa voi face!”. Greu și dureros va fi și să suporți ”tratamentul de după”: evitare, săgeți otravitoare – care să-ți scoată fumurile din cap – ca na.. te-ai trezit și tu, neica nimeni.. să ripostezi. Dar să știi că nu-i imposibil. Vei rezista.
Fără nervi. Deși e atât de greu să nu te apuce pandaliile și să nu faci ca Sîgeata Albastră în ziua de azi, iar dacă treci prin asta o dată în zi, crede-mă că ”noroc” scrie pe tine. Zici că unii s-au născut campioni la sportul ăsta. Unii nu pot să trăaiască dacă nu-ti scot peri albi de trei ori pe zi. Și nici vopseaua de păr nu ți-o plătesc. O fi imposibil, dar pentru geamăna din mine – care trebuia să fie leoaică, dar s-a grăbit ea să cunoască lumea, nimic nu-i imposibil!
Fără teamă. Că superi pe unul, pe altul sau pe toată lumea. Așa m-am stresat eu toată viața până acum, m-am dat peste cap de trei ori numa să nu supăr pe alții. Iar în fața unora nici nu îndrăzneam să deschid gura. Pe tine nu te supăra atitudinea unora? Ba da. Păi și? E libertate frate și democrație. Dacă ne supărăm.. avem timp să ne treacă și să ne supărăm iar și să ne treacă de mii de ori. Și să trăim cu teama în sân de fiecare dată? Te gândești cât de mult rău ți-ai face? Gândește-te din când în când la tine!
Să fii așa cum vrei și cum simți. Pentru că nici tu nu dictezi viața nimănui, nici tu nu spui celorlalți cum să fie, ce să facă sau cum să facă. Ai dreptul ăsta și nimeni nu ți-l poate lua.
Fericire. Asta e misiunea fiecăruia. Unii deja o trăiesc, alții o așteaptă, o visează, o planifică. Și fericirea asta trebuie să te găsească mereu fericită – doar nu vrei s-o sperii cu țipetele tale de soprană.
Toate acestea sunt drepturi umane, vezi că nu am scris nimic de casă în Bora Bora, de cabană în Alpi sau trei mașini trăsnet în garajul cu acoperiș găurit. E de bun simț, așa, cât sî te facă să te simți bine chiar de la prima citire.
Închide ochii doar atunci când dormi. Și neapărat pentru a arăta tuturor genele tale perfect rimelate. În rest, fii pe pace și relaxată. Există un loc unde animalele din junglă nu pot ajunge!
Nu știu dacă asta voiam să scriu azi. Nu știu dacă interesează pe cineva aberațiile mele și nici dacă mai aveam ceva de spus, dar…Pe mâine!
P.S. Dacă vreți să-mi cunoașteți obiceiurile de cititor, pot să le scriu și pe ele cândva.. zilele astea.

Author

laura.apetroaie@gmail.com

Comments

17 ianuarie 2018 at 8:35 PM

Felicitări Laura! Îmi place nespus de mult ce ai scris aici, mult, mult adevăr ai zis aici. Mă regăsesc foarte bine în tot ceea ce ai scris… Ar cam fi timpul să mă trezesc și eu… Îți mulțumesc pentru minunatele și adevăratele cugetări. Să fii mereu fericită! Pupici :-*



17 ianuarie 2018 at 8:41 PM

Laura, îmi permiți să dau un share și pe blogul meu?



17 ianuarie 2018 at 10:33 PM

Ești tare, Laura! Eu fac ca trenul când nu mai pot și nu-mi pasă că e directorul ăla care-mi sta in cale. Și-mi place să fiu eu, naturala, fără farduri când fac asta. Iar când m-am enervat rău de tot și n-am mai spus nimic sa crape animalele care stau la pândă, mi-am depus demisia și i-am lăsat cu ochi-n soare. Nu știu dacă am făcut bine. Dar puțini sunt cei care au coloana vertebrală in ziua de azi. Demnitatea e și mai rară. 😘



24 ianuarie 2018 at 1:42 PM

A republicat asta pe De toate pentru toti de Nicoleta Liana și a comentat:
Să fii OM e lucru mare… Un articol în care mă regăsesc, dar cred că și mulți dintre voi.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: