Recenzie “Coraline” de Neil Gaiman

CoralineCoraline duce mai departe tradiţia autorului Neil Gaiman de poveşti inovative care te înfricoşează şi de fascinează în egală măsură. Vezi lumea într-o nuanţă întunecată ce se combină cu lumina şi inocenţa pentru a scoate temerile la iveală şi a le înfrunta.

…dai dovadă de curaj atunci când ţi-e frică, dar faci ce trebuie.

Neil Gaiman are un stil aparte în a combina inocenţa şi naivitatea copiilor cu sfera întunecată a coşmarurilor. Scoate tot ce-i mai înfricoşător din coşmarurile copilăreşti şi le aruncă pe un teren al înfruntării. Un loc unde copilul devine erou şi găseşte în el curajul de a înfrânge răul şi de a veni un erou în propriile coşmaruri.

-Bună, spuse Coraline. În grădina de acasă am văzut o pisică ce seamănă cu tine. Tu trebuie să fii cealaltă pisică.

Nu, zise ea. Nu-s cealaltă. Sunt eu, adăugăea şi-şi lăsă capul într-o parte; ochii ei verzi sclipeau. Oamenii sunt împrăştiaţi peste tot. Dar pisicile se ţin împreună.

Coraline Jones locuişte pe o proprietate imensă, într-o casă imensă, transformată însă în numeroase apartamente, cu numeroşi locatari. Ca orice copil, simte trecerea timpului mult mai acut, iar starea de energie constantă o împinge spre o continuă joacă şi explorare. În acelaşi timp, lipsa unui tovarăş de joacă, o împinge în a-şi căuta cu o şi mai mare fervoare activităţi care să-i distrugă starea de plictiseală.

Cu nişte părinţi mult prea captivaţi de muncă şi de propriile probleme, Coraline este în mare parte pe cont propriu şi mai tot timpul plictisită. Vremea ploioasă îi ascute plictiseala şi o curiozitate acută o împinge şi mai mult spre explorare. Aşa ajunge să păşească spre un tărâm paralel, unde casa ei este tot casa ei, dar într-un mod mai ciudat şi mai întunecat. În celaltă versiune a propriei lumi, are şi un alt set de părinţi. Unii mai ciudaţi, mai diferiţi, dar care par a avea timp suficient în a o observa şi în a-i acorda atenţie.

Voi, oamenii, aveţi nume. Asta pentru că nu ştiţi cine sunteţi. Noi ştim cine suntem aşa că nu avem nevoie de nume.

Dar totuşi, atunci când pare că în sfârşit ai primit ceea ce ţi-ai dorit, realizezi că de fapt nu-ţi doreai cu adevărat asta. Iar părinţii ceilalţi ai Coralinei sunt mult prea mult din sfera coşmarurilor, mai ales cu ochii lor sub formă de nasturi. Dacă mai punem la socoteală şi obsesia mamei cealaltă pentru ea, Coraline devine tot mai sigură că-i place mai mult lumea ei adevărată, cu părinţii ei adevăraţi şi oarecum neglijenţi.

Numele sunt primele care dispar, după ce a încetat respiraţia şi bătăile inimii. Ne păstrăm amintirile mai mult timp decât numele noastre.

Însă, odată deschisă uşa spre coşmaruri, devine greu, dacă nu imposibil de a mai scăpa din ea, mai ales dacă acea lume întunecată îţi răpeşte părinţii. Ce poţi tu să faci? Poţi aduna curaj, inteligenţă şi şiretenie pentru a pleca să-i salvezi. Dar poate un copil lupta cu coşmarurile pentru a deveni un erou al propriei vieţi? Asta descoperiţi singuri citind Coraline de Neil Gaiman. O poveste întunecată despre propria-ţi salvare din lumea coşmarurilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: