You cannot copy content of this page

Momentul ăla.. despre tot și toate

Momentul ăla în care voiam să scriu o recenzie, dar recenzia nu voia să se scrie. Și pace! Crezi că mai pot face ceva în privința asta acum? Aș putea să forțez puțin creierul și să-l setez pe frecvența ”recenzie”, dar mă vezi pe mine forțând ceva? Mai ales atunci când vine vorba de recenzii și cărți. Nu forțez, căci forțat se va simți tot ce scriu.  Și nu-s genul. Și nici nu-mi stă în caracter așa ceva.

E momentul ăla de relaxare, în care mă cert cu mintea și cu penelul interior și-i spun răspicat: ”Scrie ce vrei, ce simți.. numai scrie! Treci peste impasul și blocajul ăsta! Hai să mai evoluăm și noi puțin.

Momentul  ăla în care ai prea multe pe suflet, dar nu găsești cuvinte să te exprimi, să scoți din tine tot ce doare.

Momentul ăla în care ți-e atât de dor de cuvinte, de clipele în care totul parcă curgea lin, fără efort și fără să te stresezi prea mult, fără să ștergi la infinit și să rescrii tot de atâtea ori.

Momentul ăla în care ai vrea să fii altfel și într-un alt loc. Nu altfel ca om, ci altfel ca stare, ca energie, emoție. Într-un alt loc în care să te simți ascultat și acceptat, nicidecum înțeles, aprobat sau să ți se dea dreptate.

Momentul ăla în care asculți ploaia de afară și ploaia din sufletul tău – un urlet mut, apăsător și dureros de trist. Și chiar de-ai vrea să faci ceva.. nu știi ce și-ți spui nu prea convinsă :

Poate că nu trebuie să faci nimic, poate doar trebuie să aștepți. Ce? Nu știu, dar așteaptă, căci mâine oricum nu va mai fi ca azi. Așteaptă să se liniștească totul. Poate nu trebuie să faci nimic, absolut nimic.

Momentul ăla în care te simți singură, dar nu ești singură. Ai vrea să spui totul, dar nu ai cui, nu ai cuvinte, nici glas să plângi de mila sufletului tău – cel care suferă cel mai tare de fiecare dată.

Momentul ăla în care cinci cărți citite te așteaptă să scrii despre ele pe aici, dar te trezești scriind cu totul altceva. De ce? Pentru că nu pot să scriu decât cu sufletul,  să-l las pe el să transmită tot ce simte: la oameni, la cărți, tristețe, revoltă și bucurie.

Astăzi a fost momentul ăla în care am primit o invitație specială, la o cină specială. Și foarte curând va fi momentul ăla în care voi onora invitația și mă voi bucura de Cină cu ficat și inimă.

Momentul ăla al zilei în care ai ajuns la o concluzie ca aceasta: prietenia este întotdeauna între bucuria împărțirii, nevoia destăinuirii fără teamă, siguranța că nu vei fi judecat și liniștea că nu ai supărat pe nimeni cu felul tău de a fi.

Momentul ăla în care realizezi că de chinui de zile bune să te ții de plan, dar sufletul tău îți face alt plan – pentru că a obosit să se îngrijoreze din ce în ce mai mult pentru tot, toate și toți, iar pentru el să aibă atât de puțină grijă.

Știi că e momentul ăla în care trebuie să pui punct, să te oprești din alergat și din plănuit, pe de o parte, din a te simți vinovată, din a suferi și-a crede că fericirea ta-i departe și imposibil de trăit, pe de altă parte.

Știi că e momentul ăla când ai ajuns în punctul final, în punctul în care trebuie să te oprești și să decizi, atunci când simți că nimic nu te mai inspiră, nu te mai motivează, nu te mai bucură și nici nu te-ai mai da jos din pat – deși tu continui să mulțumești pentru tot și toate.. și continui, seară de seară să-ți spui: ”mâine mă trezesc devreme și primul lucru pe care-l fac este să scriu o recenzie/un articol.”

Realizezi că nu te simți bine, că nu ești tu, că ești tristă și total transformată în momentul ăla.. Ăla în care te bucuri că vine seară, deși te crucești cât de repede a trecut iar ziua – în care iar nu ai apucat să faci nimic/tot din ce tot zici că faci ”mâine”. Nu ar fi un moment deosebit și ar trece la fel de rapid dacă.. deși te bucuri de venirea întunericului, nu te dai jos de pe laptopul ce stă deschis de zile bune. Te asigur că e momentul ăla demn de remarcat și ținut minte, căci la ora trei dimineața, când forțată de amorțeala statului pe scaun, te miști leneș spre patul de care fugi cât poți de mult, te lași îmbrățișată mult după ce ceasul arată ora matinală și de trezire. Iar tu nu mai vrei să-l eliberezi din brațe. E momentul ăla în care toți te cred ciudată, bolnavă, nebună. Nu-i nimic.. va veni și momentul ăla mult așteptat al… vindecări. O nouă etapă.

Momentul ăla în care nu vrei să scrii mult, dar iar se așterne pe aici kilometri de gânduri și emoții. Momentul ăla în care vrei ca articolul tău să iasă într-un anume fel, dar ce să vezi.. rezultatul este altul: nu e așa cum sperai că o să iasă. E mereu așa cum voia ei să fie scris – ciudat, haotic – precum îți sunt gândurile în momentul ăla.

În momentul ăla în care prea multă liniște te sperie. Așa că spargi tăcerea mormântală cu ceva muzică veselă, care te face să miști piciorul și să bați

Trăiești din ce în ce mai des momentul ăla în care ți-e dor de tine, de liniște, de pace, de zâmbete, de zilele în care râdeai din orice. Ajungi să simți lipsa simplității, dar simți și lipsa ta.

În momente ca ăla nu-ți rămâne decât speranța că mâine va fi mai bine, că ziua de marți – cu ale ei ceasuri rele a trecut, că peste câteva ore vei avea o energie debordantă, că te vei trezi motivată, iar inspirația va curge ca la robinet – bine că nu există și la robinetul ăsta apometru. Vrei să crezi că mâine vei face tot ce nu ai făcut în ultimele 14 zile și vei ajunge ”la zi”, printr-o minune.

Și uite așa ai reușit să spargi gheața și ghinionul și starea aia ciudată de ”nu se leagă nimic”. Și faci o cruce mare și spui ”Dă Doamne o zi de miercuri plină de energie, căci am nevoie de ea ca de aer.

Cam atât  în acest moment despre momentul ăla.. despre tot și toate. Momente vesele și triste. Din viață, cu viață, despre viață.

Comments

9 mai 2018 at 8:16 AM

Cand nu simt, nu pot scrie. Nu iti fa griji, asta fa e parte din tine, scrisul nu are cum să nu rămâna pasiunea ta



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: