Povești cu dichis – Valentina Mihaela Ghinea (Recenzie)

Povești cu dichis ai putea crede că sunt doar pentru copiii aflați în primii ani de viață. Doar pentru cei care sunt în plin proces de învățare. Cum nimeni nu s-a născut deja cunoscător. Nu e deloc așa, căci poveștile pot întotdeauna oferi noi lecții, pot oferi răspunsuri la întrebări și noi perspective demne de luat în seamă.

Poveștile oferă bucurie, oferă starea de bine, dar și acel strop de liniște magică de care, cu toții, avem nevoie la un moment dat. Poveștile arată lupta dintre bine și rău, vorbește despre schimbări în bine, dar și despre faptul că minunile există. Trebuie doar să crezi în ele, să crezi că imposibilul devine posibil. Poveștile îmblânzesc sufletele, le mângâie și strecoară multă bunătate acolo unde ea lipsește.

Poveștile încălzesc, readuc zâmbetul pe chipul copiilor, dar pot reda încrederea adulților. Ele vorbesc și despre speranță, despre dorință și entuziasm. Reamintesc întotdeauna ceea ce uităm – lucruri simple, poate banale, dar care fac diferența dintre lumină și întuneric.

Povești cu dichis – o pată de culoare în griul zilnic

Cu o copertă absolut superbă, în culori superbe și o grafică minunată, cartea de doar 60 de pagini, te poartă în altă lume. Încă de la copertă m-am gândit că poveștile dintre pagini te poartă în lumea celor 1001 de nopți. Nu e chiar așa, dar nici dezamăgit nu ai cum să fii.

E perfectă pentru atunci când peisajul de afară nu este deloc prietenos, e genială pentru atunci când nu găsești motivația. De ce? Pentru că interiorul cărții este plin de culoare, de imagini frumoase și vesele. E pata de culoare care face casă bună cu griul zilnic. E minunată de făcut cadou, e bucuria unui copil îndrăgostit de cărți și lectură, dar și liniștea unui părinte ocupat. Se citește ușor și e la fel de facil de înțeles de către copiii din familie.

Singurul meu regret este că în această carte pentru copii nu se găsesc mai multe povești cu dichis despre iarnă. Am în minte o imagine cu bradul și un copil cu această carte în brațe. Este mediul ideal în care oricine – copil sau adult, poate citi poveștile.

Fiecare zi e o poveste plină de cadouri – fiecare decide dacă le acceptă sau le refuză

Putem învăța oricând, de la oricine. Numai să nu vrem să învățăm și atunci fiecare zi trece fără niciun fel de greutate, fără să lase nimic în viața noastră.  Învățăm de la oameni, de la natură, din filme, dar și din atitudine, tăcere sau prea multe cuvinte.

Natura este perfectă, indiferent de cum o vede și o simte ochiul și sufletul omului. Natura nu se măsoară în (im)perfecțiune sau în grade de comparație. Nicio floare nu este la fel, dar asta nu înseamnă că o floare este mai frumoasă, iar alta mai puțin frumoasă. Ce bine ar fi dacă nici oamenii nu s-ar mai compara și nu s-ar mai simți superiori sau inferiori. Tot ce există are un rol, dar nu unul inferior. O să cunoști un țurțure care-ți va vorbi despre nevoia de a (te) compara cu alții și de a considera mai bun decât ceilalți. Un țurțure stă la înălțime, dar nu e deloc superior ierbii sau pământului. Lecția pe care orice copil ar trebui să o știe de mic.

Tu știi cum a apărut mărțișorul? Eu am auzit tot felul de variante și legende, dar povestea din Povești cu dichis mi-a mers la suflet. Când cel pe care îl iubești nu este deloc mulțumit de viața pe care o trăiește, ce faci? Fie te superi, fie cauți să-i oferi motive să-și schimbe atitudinea. Pe femeia din povestea asta nu o mulțumea nimic, era mereu tristă. Dar un fir alb și unul roșu au reușit să facă minuni. Firul de mărțișor a readus zâmbetul pe chipul femeii, dar și liniștea între soți. Lucrurile simple, încărcate de iubire și afecțiune înseamnă mai mult decât averea sau lucrurile pe care plătești un preț exorbitant.

Povești cu dichis – emoții de tot felul

Nu ai cum să nu te emoționeze aceste povești. Sunt scrise în cuvinte simple, dar foarte bine alese – ca să fie accesibile tuturor cititorilor. E atât de important ca și copiii să înțeleagă importanța zilelor speciale, a cadourilor pe care le dăruim și ceea ce punem în pachete viu colorate.

Prietenia e la fel de importantă între copiii, căci învață foarte multe. Când sunt mici iau totul ca atare, nu știu să deosebească binele de rău. Dar au sprijin în părinții lor. Restricțiile în comunicare sau interzicerea ca puiul tău de om să nu se joace cu anumiți copii, NU este indicată. Nu-i induce copilului supărările tale de adult. Lasă-l să cunoască, să se joace și să facă singur alegeri – așa îi dai o responsabilitate, îi dai încrederea ta. Iar el va fi fericit că e deja mare.

Nu-i spune să nu se apropie de copiii speciali – și aceștia sunt tot suflete, care dăruiesc foarte multă afecțiune celor din jur, care simt totul foarte bine și sunt foarte calzi și prietenoși. Copiii sunt speciali indiferent de situație și împreună pot explora lumea. Poți interveni doar atunci când există pericole reale.

Cadoul cel mai de preț este puterea de a crede în minuni

Spune-i unei mame că fiul ei nu se va face bine, că nu are nicio șansă. Și vei vedea o leoaică pregătită oricând să escaladeze munți și să distrugă piedicile. Spune-i să nu mai spere aiurea. Și vei vedea un munte de încredere care va demonstra contrariul.

Cât de bine a  știu autoarea să atingă un punct sensibil. Și mă bucur că există în cartea asta o poveste care pune în lumină o astfel de situație. Familia cu doi copii – unul sănătos, altul cu nevoi speciale și doi pomi fructiferi – unul roditor, altul doar ținea umbră. Diferențierea între frați e dureroasă. Și e cu atât mai puternică durerea cu cât atitudinea unui părinte face această diferență. Un copil cu nevoi speciale nu este precum pomul neroditor. El își împlinește rolul pe acest pământ. Dacă un pom nu face fructe imediat, nu-i nefolositor, ci doar trebuie să ai răbdare. Așa e și cu micuțele suflete. Nici măcar unul dintre frați nu e vinovat. Dar întotdeauna copiii vor prelua comportamentul părinților față de semeni. Iubiți-vă copiii! Indiferent de situație și renunțați la ”sportul! acesta dăunător. Nu vă mai tratați copiii diferit, căci vor crește și vor suferi.

Nu-ți pierde speranța, crede în copilul tău, ai răbdare și nu înceta să speri că va veni și ziua răsplatei, a bucuriei fără margini dăruită de un suflet mic, dar puternic și luptător. Orice semn e bun, minunile se întâmplă și trebuie să crezi în ele cu toată ființa – doar așa le poți simți și trăi.

Povești cu dichis – amintiri despre bunici și părinți

Mi-am amintit de vacanțele petrecute la bunici, de toată perioada în care nu aveam prea multe griji. Știam să ne bucurăm de fiecare zi, iar bunicii erau fericiți că multe zile nu vor mai fi doar ei doi. Când spun ”bunici” spun blândețe și mici secrete numai de ei știute.

Mă gândesc și la părinții nevoiți să-și lase copiii în grija bătrânilor pentru a putea pleca peste hotare. Și-n povestea aceasta am simțit și dorul și neputința unui copil de a schimba realitatea care-i împovăra sufletul și copilăria. Ce vină au copiii și de ce sunt ei cei ”condamnați” la un trai departe de cele care le-au dat viață?

Depărtarea de părinți e amară și e greu de dus e umerii plăpânzi de copil. Cât de tare dor cuvintele și cât de tare apasă pe sufletul lui. Nu poți să spui cuvinte grele, iar apoi să spui că ai glumit. Da, copiii trebuie să învețe ce e responsabilitatea, dar niciodată nu trebuie să simtă că-i o povară pentru cei din jur. Durerea fizică mai trece, dar cuvintele nu mai pot fi luate înapoi niciodată.

Știi ce-și dorește cel mai mult un copil ce e departe de mama lui? El va avea mereu același vis arzător – să se întoarcă mama la el. Și se va folosi de trifoi cu patru foi, de rugăciuni și puterea gândul său fierbinte. E în stare de orice numai să-și aibă mama alături. Să-și audă mama e miracol. E un pas spre împlinirea dorinței.

Cartea cu povești – oaza ta de liniște

Povești cu dichis e un izvor de bucurie, de liniște. Dă o stare de bine ce vine din interior. O șansă la reamintire. Dar și o sursă perfectă la care să-ți conectezi mintea și sufletul. De ce? Ca să se încarce cu energie pozitivă, cu încredere, răbdare, speranță.

Cartea cu copertă colorată și iz oriental este scrisă de Valentina Mihaela Ghinea, are ilustrații realizate de către Aniela Ariton și a fost publicată la Editura Cutiuța cu povești.

Lectură plăcută!

Author

laura.apetroaie@gmail.com

Comments

29 decembrie 2019 at 11:27 PM

Care este rolul pe care îl împlinește pe pământ un copil cu nevoi speciale? Că tot ai adus vorba de asta.
Înțeleg că sunt „speciali” (vorba celor de peste ocean) și sunt de acord că-ți stârnesc milă, compasiune…
Dar care este rolul lor, Laura?



    29 decembrie 2019 at 11:40 PM

    Urăsc să spun ”Bolnav” sau ”handicapat”, așa că îi numesc ”cu nevoi speciale”. Ce rol are un astfel de copil pe pământ? Îți răspunde un fost copil cu nevoi speciale, un actual adult cu defect, care a învățat că are un rol pe acest pământ, fiind exact așa cum sunt. Ce rol am avut? Să arăt oamenilor că NU corpul contează, ci sufletul, că degeaba avem corp perfect, dacă sufletul ne este întunecat. Ce rol are un copil cu nevoi speciale? El dăruiește afecțiune și zâmbete celor care-i etichetează. Sunt modele, sunt viitorii ADULȚI care vor ști ce înseamnă viața și ce contează cu adevărat în viața asta. Copilul cu nevoi speciale NU are nevoie de milă și/sau compasiune, căci e de 100 de ori mai puternic și optimist decât un om sănătos.



    29 decembrie 2019 at 11:42 PM

    Mulțumesc mult pentru comentariu 🙂



30 decembrie 2019 at 12:36 AM

Te-ai enervat degeaba. Sau nu! Poate n-am formulat eu corect întrebarea.

Nevoile speciale cuprind o paletă foarte largă.
Nu era vorba de bolnavii sau handicapații capabili să se șteargă singuri la dos, să-și lege singuri sireturile sau să-și administreze un blog.
Ăia sunt autonomi și fericiți. Îi excludem din discuție.

M-am referit la adevărații copii cu nevoi speciale. Tetraplegicii, de exemplu.
Sau cei care se nasc cu malformații cogenitale grave.
Am avut de câteva ori neșansa să vizitez un spital de psihiatrie pentru copii. Majoritatea lor erau irecuperabili (din ce-mi povestea un doctor).

Așadar, care e rostul ACELOR copii speciali pe lume?

(Hai, nu mă înțelege greșit, Laura! Nu sunt adeptul eugeniei. Îmi place doar să tai firul în patru.)



    30 decembrie 2019 at 7:42 AM

    Da, eu m-am referit și la cei de care spui tu. Și repet: acei copii vin cu un mesaj pe lumea asta, cu un ost. Acela de a aminti fericiților că trebuie să fie recunoscători pentru ceea ce au, ce sunt și cum sunt, Astfel de nevoi speciale, te zdruncină, îți dau palme peste ochi și-ți spun că problemele tale sunt minore. Ce rol mai au? Acela de a reaminti care sunt adevăratele priorități în viața asta. Eu cu astfel de copii empatizez foarte tare. Care e rolul lor? Arată foarte clar că sunt luptători, că nu renunță. Și chiar dacă nu ar avea aceste roluri (pe care le-am tot scris aici), tot au dreptul la viață! Chiar îl au! Pentru părinți, ei aduc bucuria, le dăruiesc puterea de a lupta și-i răsplătesc pe ei cu dorința de a trăi.

    M-am întristat odată cu întrebarea, atâta tot, căci și în povestea din carte, tatăl a renunțat la luptă, crezând că fiul lui cel mic nu va vorbi niciodată, deci, în opinia lui, nu mai era nevoie de luptă, de speranță, căci oricum nu se va rezolva. Bine, e poveste, finalul a fost fericit. Dar mă enervează când adulții renunță prea ușor. Oare știe cineva ce este în sufletul unui copil cu nevoi speciale? Atâta timp cât acel suflet luptă cu toată puterea lui, adultul nu are voie să cedeze, părerea mea.

    Ah, medicii spun doar o părere, spun doar o opinie formată din ceea ce au mai văzut. Dar un medic nu va putea niciodată să știe adevărul. Iar opinia lui nu ar trebui să formeze realitatea viitoare pentru părinți. E o opinie, dar care nu poate opri părinții să lupte alături de copilul lor. Și chiar dacă ar fi irecuperabili, tot au rolul lor și șansa lor la viață. Tot bucuria și fericirea o aduc părinților, chiar dacă pentru scurtă vreme.



30 decembrie 2019 at 4:53 PM

Dragă Laura,

Recitind tot ce am scris mai sus, am ajuns la o concluzie certă: sunt un idiot!

Răspunsurile tale sunt corecte și de bun simț, iar punctul tău de vedere este drept.

Recunosc că am păcătuit prin lipsă de empatie (sau poate de omenie) și îmi cer scuze aici, în public.

Adevărul este că orice viață are un rost prin simplul fapt că Dumnezeu a oferit-o.

Apoi apare un aiurit și începe să pună întrebări stupide și arogante de genul „Ce rost are viața lui X? Dar viața lui Y?”

Zi și tu dacă nu sunt de-a dreptul penibil!

Te rog să mă ierți, Laura!



    30 decembrie 2019 at 10:41 PM

    Nu ai greșit, nu am de ce să te iert. Mă bucur că ai învățat ceva, nu datorită mie, ci datorită ție. Eu ți-am arătat și cealaltă perspectivă, atât. Tu ai ales să privești și sufletul ți s-a deschis spre un alt adevăr – nu cel absolut, desigur.

    Eu am avut oportunitatea să stau în jurul unor copii cu nevoi speciale. Și-am simțit cum mă lasă picioarele în momentul în care O MINUNE de copil etichetat cu Sindrom Down.. a venit la mine, mi-a zâmbit și mi-a arătat că vrea în brațe. Acești copiii au atâtea de dăruit, de spus – chiar și fără cuvinte.

    Mulțumesc mult cerului că m-a ales pe mine și m-a ajutat să-mi împlinesc rolul în această viață- unul dintre ele.

    Mulțumesc mult pentru vizita pe blog! 🙂



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You cannot copy content of this page
%d blogeri au apreciat: