La Străini: viețile secrete este o noutate în materie de lectură. Titlul cărții, dar și primele pagini m-au dus cu gândul la o poveste plină de peripeții, departe de casă. Nu m-am înșelat prea tare, dar nu m-am gândit o secundă că, la așa dimensiune, un roman, poate produce un așa salt în timp, că realul și fantasticul pot valsa într-o asemenea manieră.

Ce era la mine în cap? Povestea unor oameni, forțați de vremurile grele, să emigreze, să lase viața lor, locul lor și să spună ”acasă” unui loc străin. Un loc necunoscut, schimbă viața complet, aduce noutate și un întreg proces de adaptare. Despre asta mi-am imaginat eu că e La Străini: viețile secrete.

Romanul m-a surprins. Totul se învârte în jurul unei comunități – asociată de mine cu satul românesc – plin cu oameni, amintiri și lupte grele – purtate cu demnitate. În timp ce povestea curgea, în stilul și graiul locului, căci da, autorul a păstrat multe  elemente specifice, am înțeles că, înainte de Străini, s-a trecut prin ”foc și sabie” – satul a fost pus față în față cu tot ce îi obligă pe locuitori să se schimbe, să renunțe la tot ce știau, la stilul lor de viață – simplu, dar atât de la îndemână, perfect pentru liniștea personală și cea a comunității pe care o formează.

La Străini: viețile secrete -salt în timp: 1900-1992

M-am simțit ca fiind în satul copilăriei mele, alături de oameni modești – care nu încetau niciodată să te fascineze cu povești demult apuse sau amintiri savoare de când lumea și pământul.

Da, La Străini: viețile secrete este despre oamenii de rând, despre cutume înrădăcinate adânc în viața tuturor, despre confortul care oferea țăranului liniștea, dar și despre reguli nescrise care îl ținea departe de tot ce l-ar putea arunca într-o nouă luptă cu nedreptatea. Au trecut prin război, colectivizare și alte evenimente nefaste – rămân fără case și agoniseală, iar neîncrederea  ajung să o simtă toți  mereu precum un ghimpe.

Personajele rememorează evenimentele, deapănă pe ghemul vieții fire de amintire dureroasă. De aici, simți foarte bine nefericirea fiecăruia, durerea lor devine a ta, neliniștea ți se strecoară în suflet.

La Străini: viețile secrete – timpul nu mai are răbdare

La Străini: viețile secrete mi-a amintit și de un citat din Moromeții lui Marin Preda. Parcă nici în romanul lui George David timpul nu mai are răbdare, iar oamenii nu mai aveau timp.

Timpul nu mai avea răbdare …

Ei sunt cei care povestesc  modul hain în care au fost nevoiți să ia decizia finală și să acționeze în acest sens. Plecarea și îndepărtarea lor de locul de baștină, nu a fost deloc ușoară.

Acest adevăr lasă urme adânci,  iar greutatea nu e lăsată în locul părăsit, trecutul face o vizită prezentului și umbrește viitorul. Mutând locul, schimbi norocul, viața. Dar niciodată nu scapi de trecut – el vine cu tine, nu te părăsește, te modelează.

Locul nostru e la Răsărit, la două săptămâni de mers pe jos… Când  n-au mai putut răbda stăpânirea cea nouă ce se rânduise de vreo câțiva ani și au fost nevoiți să plece către încoace. (…) până când oamenii nu au mai putut răbda să tot fie călcați pe grumaz în felul ăsta.  După nici trei ani, bătrânii Satului s-au adunat – lucru care se întâmpla o dată la mai bine de-o viață de om, când se făptuia vreun omor sau altă asemenea grozăvie – și au hotărât că Satul nu mai putea rămâne acolo, trebuia să plecăm în bejenie.

Partea mutării mi-a dat fiori reci pe șira spinării. E un episod important, plin de însemnătate. Timpul nu doar că nu mai are răbdare, dar se oprește și lupa trece cu încetinitorul peste fiecare detaliu: nimic nu e lăsat la voia întâmplării, nimic nu este uitat, ba dimpotrivă. Totul se desfășoară cu rapiditate, energia de care dau dovadă este impresionantă. Imaginea cu toți oamenii Satului în acțiune este atât de grăitoare, de veridică și vizuală, încât.. nu știi dacă citești doar.. sau trăiești fiecare cuvânt.

Și când toate au fost gata, ne-am dus cu toții în cimitirul de lângă Sat. Am săpat primprejurul mormintelor și pe sub ele, , după care le-am îmbrăcat în coșuri de nuiele împletite în jurul lor.  Și, tot așa, cu pârghii și cu cricuri, am urcat mormintele-n care și căruțe, cu cruci și cu osăminte cu tot, ca pe niște flori de fereastră la care li s-a spart ghiveciul și au rămas numai cu pământul din preajma rădăcinii.

La Străini: viețile secrete – un puzzle cu multe piese, dificil de potrivit

Deși are un număr redus de pagini, povestea este foarte închegată, extrem de atent construită, cu multe detalii, care odată aflate, trebuiesc păstrate și puse cap la cap, cu atenție. E precum un puzzle cu foarte multe piese mici, care nu e chiar ușor de reconstruit pentru a căpăta o imagine de ansamblu.

Partea bună în La Străini: viețile secrete este că, odată parcursă povestea, ai toate detaliile – de natură istorică și geografică,dar și despre fiecare personaj în parte, iar ele îți pot răspunde la întrebările care oricum nu îți vor da pace. Fără aceste detalii, povestea nu e completă.

Am avut parte și de momente în care m-am ”pierdut” , dar am pierdut și firul poveștii. De ce? Rolul fantasticului e foarte bine stabilit, dar odată ce povestea a alunecat în sfera aceasta, am pierdut și eu controlul. M-am redresat, e drept. M-am simțit vinovată că m-am rătăcit prin poveste.

Dar am trecut repede peste, căci o altă stare a luat locul vinei, imediat: Lectura acestui roman te face să pici dintr-o extremă în alta. Dacă la început, ești convins că vei citi cartea, așa, dintr-o respirație profundă, la final, te oprești și simți că ai participat la un concurs de inteligență.  Iar asta nu e un minus, ci un mare plus – pentru care simt să-l felicit pe autorul George David.

La Străini: viețile secrete – acceptarea condiției umane

În povestea din romanul La Străini: viețile secrete viața este un amalgam de prezent și trecut. Nu e altceva decât viața de la sat, așa cum este ea: în majoritatea timpului simplă. Rareori e loc de senzațional. Se țes amintiri cu scopul de a pune în evidență atitudinea, caracterul și trăirile sufletești ale personajelor.

Toți ai Satului pleacă cu toate ale lor, dar pleacă și cu speranța că, toate astea vor fi temporare, că se vor întoarce și își vor relua viața, că vor reveni, peste un timp, în Satul lor, în locul lor de la Răsărit. Poate doar speranța reîntoarcerii i-a desprins de acele locuri.

Dacă au revenit, dacă s-au întors pe pământul care le cunoștea pașii și toată povestea, rămâne să descoperi chiar tu, cel care vei citi acest roman.

La Străini: viețile secrete –  premiată în 2017

În 2017, romanul La Străini: viețile secrete, scris de George David, a primit Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu 2017 pentru proză la cea de-a XXXV-a ediţie a Festivalului Naţional de Proză „Liviu Rebreanu” și Premiul de excelență pentru proză la Colocviile Revistelor de Cultură și de Științe Umaniste, ediția a V-a, Târgu-Mureș, 2018.

Forma finală, completată și îmbunătățită a romanului La Străini: viețile secrete, a apărut în acest an, la Editura Tritonic.