În momentul în care citești mult, riști să nu mai ții minte fiecare problemă cu care te confrunți în timpul lecturilor. Multe dintre ele sunt doar episodice, altele nu se mai repetă niciodată, altele devin rutină, iar multe dintre ele, le capeți, fără să-ți propui, fără să știi că ai nevoie sau că vor deveni  și ele probleme ale cititorului din tine.
Am mai vorbit eu despre problemele noastre, ale cititorului, într-un articol, chiar zilele trecute Și eram aproape convinsă de faptul că, altele nu mai am, că nu mă mai confrunt cu nicio problemă demnă de consemnat într-un articol – unul nou, desigur.
Dar niciodată să nu spui niciodată. Și să nu te aștepți ca probleme de cititor să nu mai apaără sau să nu te mai confrunți cu ele – doar pentru că ai avut curajul și le-ai scris, le-ai împărțit cu altcineva.
Dacă ești sau tinzi să devii cititor împătimit, cu probleme ale cititorilor te vei confrunta oricând. E adevărat că nu fiecare cititor are aceeași sau acelea-și probleme,una dintre problemele cititorului din tine poate fi doar un obicei de cititor pentru altcineva.
O să citești în continuare alte probleme ale cititorului, dar și unele probleme ale omului care scrie despre ceea ce citește – și aici am câteva, dar sper din tot sufletul să le remediez, să le transform în avantaje. Dacă-mi reușește o să-ți scriu neapărat, să-ți spun cum am făcut asta.

Coperta cărții – neinspirată și tăcută

Am foarte multe cărți faine în bibliotecă, dar pe care tot le amân de la lună la lună. De ce? Pentru că, prin copertă nu-mi inspiră deloc frumusețea și nici dorința de a citi cartea. Și ca să înțelegi despre ce vorbesc.. Romanul Cititorul de la  editura Polirom nu e citit nici acum, e și dat. Ediția din 2003 2002, pare-mi-se are o copertă de-a dreptul urâtă! Nu mă las influențată de copertă, în general, dar în cazul acesta, nu am putut evita contactul vizual. Și mi-a trecut nebunia de a citi această carte.

Alegerea fontului – de la extaz la agonie

Și nu invers. Nici nu e necesar să caut alt exemplu, căci e unul bun și acela despre care deja am vorbit. Știu că o carte costă și în funcție de numărul de pagini pe care îl are, dar chiar nu înțeleg de ce, Cititorul din 2002 este atât de chinuit, de înghesuit. E ca și cum, tu ca editură ți-ai supune cititorii unei torturi în mod constant. Presupun că-ți dorești să citesc acea carte cu tot dragul, nu cu lupa alături și.. cu un pachet de nervi la purtător ce mai are puțin și face bum. Un alt exemplu bun.. chiar mai multe sunt și anumite cărți de la editura Trei. Agonie nu altceva!

Începutul e greu, sfârșitul articolului..cine știe?

Una dintre cele mai ”grave” probleme ale omului care scrie despre cărți, dar nu numai este să se apuce de scris. Nu pentru că mi-e lene să scriu, căci vezi scriu zi de zi pe blog – și câte articole și pagini scrise nu apuci tu să citești… Dar tot ce mine sunt scrise, de cele mai multe ori, toate în aceeași zi.
Cel mai greu este să încep. Rar mă trezesc scriind, fără să mă întreb ”Cum naiba să încep articolul/recenzia asta?” Până la urmă,,încep stângaci, șchiopătez. De multe ori nu-mi place și șterg de un infinit de ori până găsesc locul cuvintelor în propoziție. Uneori nu e perfect, întotdeauna e loc de mai bine, dar atunci când pierd zeci de minute fără să scriu nimic, doar pentru că începutul e varză tocată mărunt, mă apuc de conținut.
Conținutul e fain rău, căci pot abera și scrie tot ce simt, tot ce-mi vine atunci și are (sau nu are) legătură cu subiectul, dar eu scriu. Și scriu o pagină, două, trei, trec pe a patra. Și nu mă mai opresc. Mi-e greu tare să închei articolele – aș scrie la nesfârșit, curge totul natural și mi-e greu să pun stop – doar pentru că e prea mult sau destul. Nu-mi place deloc să-mi limitez inspirația sau imaginația – nu mai sunt eu în acel moment.
Finalul este o propoziție sau frază, în care îmi dau toată silința să concentrez tot ce-aș fi spus în alte câteva paragrafe generoase. Asta-s eu! De neoprit!
Și ca o concluzie la problema asta ar fi următoarea: primesc multe cărți pentru recenzie și nu mi se pare drept și/sau corect din partea mea, să scriu doar câteva fraze despre cartea respectivă. Bine, apreciez pe cei care pot să facă asta, dar eu până nu mă las purtată de valul emoțiilor, nu mă simt bine.

Stres de la jumătatea cărții – nu știu cum va ieși recenzia

Sunt o mare culme a cititului, căci mă apucă pandaliile și stresul de pe la jumătatea cărții. Și mă tot întreb cum voi scrie în așa fel încât să iasă bine, să se înțeleagă, să fie persuasivă recenzia mea – indiferent în care sens va înclina balanța. Sunt o culme a cititului pentru că niciodată nu ajunge recenzia mea așa cum mi-am imaginat, niciodată nu mă pot baza pe schița mea mentală, căci la final.. tot ce vrea sufletul scrie, tot cum vrea sufletul va arăta. E un stres inutil, dar cum ai vrea să-mi fac nervii să dispară? Gândesc profund și rezultatele se văd fără puc de întârziere. Of, Doamne! Modestia asta
Și gândindu-mă la problemele mele de cititor, evident că iar am scris mult. Și sigur am uitat ceva. Dar ce? Unde ne grăbim? Zile mai sunt, inspirația curge, iar imaginația mea nu doarme niciodată – oare nu o fi obosit? Ei aș! Nu are decât să-și pună pofta-n cui, căci mie a cam început să-mi placă așa, în ritmul ăsta haotic de ordonat.
Cu sau fără probleme, la citit nu renunț, la cărți nici atât. iar la mine – cea care a devenit așa și datorită cărților citite, nici atât. Sunt pe plac, bine! Nu sunt, din nou.. foarte bine. Asta este cea care-mi poartă numele și mama cred că alta nu mai face.
Auzi? Dar umorul meu.. n-o fi și el o problemă? Îmi place să scriu, cu umor, să râd se mine, cu mine și cu alții. Adevărul este că, fără umor, articolele mele mi s-ar părea mai puțin savuroase. Na! Ți-am spus că sunt al naibii de modestă.