Acum citesc Nu mi-e frică, Paula Săcui.

Și-am ajuns la pagina unde stă scris, negru pe alb asta:

– Am cumpărat pâine.
– Ce bine! N-o să mai fiu singura care se usucă!

Cu toții ne uscăm. Ne uscăm precum se usucă o haină spălată și pusă la soare. Ne uscăm precum o floare care și-a împlinit scopul. Ne uscăm precum cerneala așternută în cuvinte pe hârtia de un alb imaculat. Ne uscăm precum vântul usucă stropii de ploaie din luna august. Ne uscăm precum pâinea uitată pe masă. Ne uscăm precum negativul minții usucă energia inimii. Ne uscam precum frunza verde, cădem la pământ în toamna vieții, dispărem în iarna înghețată, renaștem în primăvara noului an din restul vieții noastre. Ne uscăm pentru a retrăi întotdeauna vara sufletului înmiresmat de iubire.
Ne uscăm în relații nepotrivite, în gânduri nepotrivite, în situații și emoții la fel. Ne uscăm în bătaia lacrimii de pe obrazul rozaliu. Ne uscăm în certuri infernale, în nevoi acute de a avea mereu dreptate. Ne uscăm în neiubire, în neiertare și în durere.
Ne uscăm pe un drum bătătorit de pașii noștri șovăielnici. Ne uscăm în vântul vieții, în iarna tristeții, în primăvara lacrimii și în vara dorințelor care nu se împlinesc. Ne uscăm precum pomul neroditor, în sufletul în care nu trezim iubirea, atenția, prețuirea și respectul. Ne uscăm și doare dispariția noastră, căci nici o floare, o frunză, un pom, nici o ploaie, nici un ger, nici o caniculă nu ne mai readuce la viața pe care am avut-o. Și nu mai suntem cum am fost, unde am fost.
Ne uscăm fără dreptul de a cere o nouă șansă.