Mi-e dor de copilărie, de acele momente în care nu aveam nicio grijă, când nimeni nu-mi cerea nimic. Mi-e dor de copilărie precum mi-e dor de căldura verii – cea plecată cu trecutul, cu amintirile și cu poveștile. Mi-e dor de bunici. Mi-e dor de chipul blând și ochii senini – amândoi privesc de sus. Privesc și eu spre cerul îndepărtat.. și-aș vrea să ating chipul bunicului..
În sufletul meu este mereu iarnă  rece. S-a făcut iarnă continuă de când satul copilăriei este pustiu, trist și dezgolit de amintirea copilăriei fără griji. Mi-e dor de satul animat, de zilele de vară autentică, de zâmbetele noastre sănătoase, de bătăile cu apă, de sărbătorile ”dansante”, de zilele de toamnă cu furtuni, dar și de iernile la gura sobei. Mi-e dor de casa bunicilor – azi pe jumătate goală și rece, fără bunica, fără glasul ei și fără să mai auzim măcar o dată de poezia cu răchita.
În fiecare iarnă mi-e dor de casa bunicilor, de focul ce duduia în sobă, de mere coapte și zâmbetul ei. Zâmbetul bunicii avea aroma merelor coapte. Mi-e dor de troienele din curte și de ninsorile ca-n povești – liniștite, creative, rupte din basme.
În fiecare iarnă recitesc aceeași carte, de dragul bunicilor, de dorul lor, de dorul copilăriei, dar și de dorul copilului din mine – un copil ascuns printre probleme, griji și temeri nesfârșite – În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu

Bunicii ne cuprind micuțele mâini doar o vreme, dar inimile pentru o veșnicie.
Anonim

În casa bunicilor era rost de veselie, de povești, de glume și liniște. Până și liniștea își spunea povestea. În casa bunicilor nu era rost de supărare, doar de tristeți trecătoare și lacrimi rare, dar știa bunica o magie și le transforma în râs cu lacrimi.
În casa bunicilor nu era pâinea de bază, ci mămăliga cea galbenă ca soarele, iar dacă se adunau nepoții – trei fete și-un flăcău poznaș, sigur, sigur..mămăliga suna, colțul de pâine era de șapte zile, ciorba avea mătreață, iar noi aveam poftă de popcorn. Și precum iepurașul.. țup-țup în miez de noapte, vizitam podul bunicii pentru a ne face pofta.
În casa bunicii era zarvă mare atunci când verișorii veneau în vizită. Se juca ascunsa, se rupeau paturi doar doar ca să nu ne vadă cineva, se făcea curat. Ba chiar se făcea și discotecă – atunci când musai luam toate preșurile ca să nu ne încurce la dansat, doar nu voiai să ne rupem gâtul de la tocurile agățate-n ”persanele” bunicii.
În casa bunicii nopțile erau zile, iar dimineața somnul era mult mai dulce. Și bunica era acolo, lângă noi… să vadă dacă mai mișcăm sau suflăm vreuna. În casa bunicii se făceau și pregătiri de ieșit în sat, căci nu puteam ieși așa oricum… doar trei nepoate avea bunica. Și pe toate ne-a dat în grija unui om cu capul pe umeri, pe care ne alinta mereu și tuturor spunea ”sunt fetele mele” – ce grijulie era bunica!
În casa bunicii am aflat ce înseamnă suferința, în casa ei am plâns amar din cauza neputinței, în casa ei eram când mă consideram pedepsită și condamnată la singurătate. Dar cum să-i spun asta bunicii fără lacrimi în ochi și durere în suflet.
În casa bunicii am stat multe veri, am făcut multe nopți albe, am visat cu ochii deschiși la Feți- Frumoși și fericire eternă. În casa ei am mâncat cea mai bună chisăliță, cel mai bun lapte fiert,  cele mai proaspete fructe. Și am petrecut cea mai frumoasă zi de naștere.

Orice casă are nevoie în ea de o bunică. – Louisa May Alcott

În casa bunicii am cunoscut-o pe Sandra Brown și Danielle Steel, aici am citit petrecut cele mai frumoase zile de vară, pe care lacrimile mele le transforma în zile de toamnă reci și triste, dar chipul bunicii îmi alina puțin durerea. Dar nimeni nu a știu ce simt cu adevărat niciodată.
În casa bunicii privind cerul.. am plâns plecarea unui suflet nevinovat. Și azi în casa bunicii o plângem și pe ea. O plângem, o plâng ,dar nu mă știe și nu mă vede nimeni, căci eu zâmbesc, așa cum ar fi dorit bunica.
În casa bunicii stă azi bunicul și-o așteaptă încă, s-apară-n prag, căci după mai bine de 60 de ani de viață-n doi, el încă mai speră într-o minune: s-o vadă-n prag…
În casa bunicilor azi este loc destul, dar nu mai vine nimeni decât foarte rar. Și-atunci înțeleg că.. Bunica ne-a vrut pe toți acolo; copii, nepoții azi la sa lor, strănepoții deja mari. Și ne zâmbește cum numai ea știa s-o facă. Și ne iubește chiar dacă nu o mai auzim strigând ”Haideți acasă, fetelor!”
În casa bunicilor doar un televizor și-o sobă mereu caldă. E și-un bunic ce vrea mereu s-ascundă infinita durerea ce i-a luat toată puterea. În casa bunicilor e plin de amintiri și doruri grele.
În casa bunicilor, pe-un pat, stătea bunica ce-a apucat să-și țină în brațe strănepoții, de care spunea mereu așa ”Toți copiii sunt frumoși, dar ai noștri sunt cei mai frumoși!”. Bunica lăuda pe orișicine, iar despre puii ei spunea mereu de bine. Îi și pupa mereu cu buzele-i pline de dulceața duioșiei.
În casa bunicilor e astăzi cântec trist și gust dulce-amărui de amintiri înfipte într-un trecut ce nu se mai întoarce!