Da, am revenit pe blog – fără să-mi propun, dar e bine totuși că mi-am făcut din nou curaj să scriu, căci îmi cam lipsea scrisul și energia cu care mi se umple întreaga ființă atunci când las condeiul interior să facă ce vrea, pe unde vrea, să scrie ce simte și fix așa cum simte.
Am revenit și mă bucur că Diana mă provoacă oarecum să ies din pauza de scris. Mă provoacă cu un concurs. Dar până la urmă nu e vorba doar despre concurs, ci despre nevoia mea de a mă pune din nou în mișcare.
Provocarea – concurs spune asta, iar eu nu pot să stau deoparte, căci e vorba despre  cărți: să scriu despre mine, despre cărți și despre posibilitatea de a câștiga cărți – de care nu prea mă satur niciodată.
Mă bucur să pot scrie despre prejudecățile mele livrești. Mă bucur să pot împărtăși cu cititorii și prietenii mei toate acele concepții personale (greșite sau nu) despre cărți și lectură.
Laura, adică subsemnata este o ciudată și asta se va vedea foarte curând.

• Am terminat liceul de 10 ani și eu tot cred faptul că nu-mi plac romanele istorice. Offf, cât am mai înghițit în 4 ani de școală, cât am mai fugit de Frații Jderi și de restul cărților pur istorice – astea îmi mâncau, de fapt tocau nervii mărunt. Paradoxal poate, dar chiar acum citesc o carte istorică. Șoc! Șoc! Șoc! Citesc Ultimul vis al Cleopatrei – care nu am știut că e roman istoric, deși scrie mare pe copertă. Și ce să vezi? L-am început cu rețineri, cu teama – aia de romanele istorice, dar chiar îmi place.  Asta mă face să spun acum, să recunosc prejudecata și fobia și oroarea de romanele istorice, dar și să las o portiță mereu deschisă spre ele. Portița aia se numește ALTFEL. Voi citi romanele istorice care sunt altfel. Adică cele care,  pe lângă istorie mai au și altceva, iar ceva-ul ăsta trebuie să mă atragă, să mă țină în priză. Cleopatra și al ei ultim vis se încadrează în excepție, este altfel. Revin cu recenzia curând și doar pe Literatura Pe Tocuri.
• O altă prejudecă livrească de-a mea are legătură cu fontul cărților, cu scrisul. Fug cât pot de tare de cărțile al căror scris este minuscul. Foarte, foarte, dar foarte rar, rarisim am citit cărți cu scris mic. A, și pe lângă scrisul mic mai au și 150 de pagini. Ei..asta e. Nu o să pricep never de ce o carte de 150 de pagini are scrisul cât un purice. Sunt și excepții, dar puține.
• Până în 2015 eu nu am citit ficțiune. De ce? Din prejudecată și din prostia mea care suna cam așa: ”Nu îmi place”. Spuneam asta, dar fără măcar să fi citit măcar ceva de genul. Ca să mă conving de faptul că NU-mi place. Și eu ca și copiii care spun că nu le place o mâncare, dar nu au gustat-o să se convingă. Ehe. În 2015 m-am decis: ”Anul acesta voi citi ceva nou. Voi citi mai multă ficțiune”. Am început cu o carte, cu două, a treia deja era wow. Da! Am început să citesc ficțiune și să-i cunosc și citesc autori români contemporani abia în 2015, iar în 2016 nu mă mai satur de  cărțile lor minunate!
• O altă prejudecată suna așa: o carte trebuie citită la vremea ei. Uite că am o astfel de idee în cap. Dacă nu citești o carte când trebuie (a se citi la vârsta potrivită), degeaba o mai citești peste timp. Lectura la vârsta nepotrivită..taie din elan, ia seva povești, iar cititorul nu mai percepe mesajul, povestea, carte și autorul așa cum ar trebui. Asta este prejudecata pe care am dobândit-o. Din acest motiv nu am citit o groază de cărți – pentru că nu mai am vârsta potrivită pentru ele și oarecum le-am ratat.

Cu acest mic articol particip la concursul Prejudecăți Livrești organizat de Illusion’s Street și Literatură pe tocuri, dar dacă îmi mai aduc aminte și alte prejudecăți livrești pe care le am sau le-am căpătat de pe undeva, scriu și partea a doua a acestui articol.
Nu știu dacă voi câștiga, dar mă bucur că nu sunt singura ciudată, singura cu aceste prejudecăți livrești (puerile)?.