E toamnă din nou, e culoare în jur, e soare blând. Este emoție, sunt povești de spus oricui vrea să le asculte, de respus tuturor celor care vor să simtă și să trăiască mereu emoția de toamnă autentică.

E toamnă și mereu e ceva nou de simțit, de iubit, de gândit, de trăit.

…

Mă încearcă melancolia, dar și teama că anul acesta nu voi mai regăsi nimic nou în vechiul toamnei de-altădată. Mi-e teamă de timpul care trece pe nesimțite și nu aș vrea să lase pustiu în mine – să țipe să rănească, să nu se mai vindece.

Parcă a trecut un secol de când frunzele se așterneau din nou pe pământul rece. Au acoperit secrete și-au păstrat taina unui nou început – al unei iubiri tomnatice, ce-ar fi traversat anotimpuri eterne.

E toamna iubirii neîmplinite. Pașii grei ai durerii, hârşâie pe un covor gălbui lipsit de încredere în viitorul incert, plin de furtuni reci. Doar mirosul de prune mai îndulcește puțin tabloul interior de toamnă tristă.

Un secol pustiu, fără miros de prune, hârşâie continuu  într-un suflet gălbui, condamnat la singurătate, întuneric, furtuni și urlete mute în nopți fără sfârșit.

Încă mai speră că va gusta din izvorul iubirii adevărate!