Nu știu cum e la tine, dar la mine iar ninge. Iarna a cam revenit și habar nu am cât mai are de gând să rămână pe aici, dar mi-e așa dor de soare – aș fugări iarna, dacă aș ști că ar pleca imediat.
Povestea aceasta îți spune despre mine: cea din trecut, cea de acum și cea care visează un viitor luminos. Povestea din această seară vorbește despre cine am fost, cum am fost și arată cum m-a transformat viața în tot acest timp.
E o poveste reală, nici veselă, dar nici foarte tristă, ci o poveste ce se simte și poate lăsa urme în sufletul tău. Ce zici? Ne așezăm comod la gura sobei?
Am pornit de aici și continui călătoria prin sufletul meu, alături de sufletul tău, continui cu alte etape din viața mea, ce au adus acceptarea, iubirea, maturitatea, motivația, vindecarea și puterea de a merge mai departe.
La vârsta de șapte ani am stat în spital – Iași. Mama a stat cu mine vreo paisprezece zile, timp în care mi s-au tot făcut analize și s-a pregătit totul pentru operația de la picior. În timp ce medicii pregăteau totul și asistentele mă cunoșteau foarte bine, eu făceam gimnastică. Fără să știu ce se va întâmpla cu mine. Operația nu a mai avut loc, iar eu am rămas la fel ca întotdeauna (referindu-mă la defectul meu). Nu au mai dorit părinții să mă operez, căci au văzut un caz similar, dar care..prin operație nu s-a îmbunătățit deloc starea.
Am suferit foarte tare din cauza defectului din naștere. Am avut de luptat cu mine, cu psihicul meu. Abia apoi cu cei din jur, cu privirile și atitudinea lor, cu vorbele negândite sau cu șoșotelile de pe la colțuri și etichetele atribuite. Nu mi-a plăcut niciodată cuvântul ”săraca”, atunci când cineva se referea strict la mine și defectul meu.
Am acceptat foarte greu situația, m-am întrebat neîncetat ”De ce eu?”, m-am răzvrătit și m-am simțit pedepsită de Dumnezeu. A durat ani de zile până am înțeles că nu am nicio vină, că nu trebuie să disper sau să acuz, cu atât mai mult să fac gesturi necugetate – care oricum nu rezolva problema.
Vindecarea a venit din mine – deși nu este una fizică, dar este o vindecare psihică, sufletească și la nivelul minții. Acum știu că sunt iubită și susținută, simt și cred că și eu voi fi fericită..împotriva defectului – dacă el se ”încăpățânează” să stea cu mine o viață, atunci mă încăpățânez și eu să-i arât că-l pot iubi o viață, fără să-i simt povara sau limitele.
Am avut parte și de trei luxații de maxilar. Două dintre ele au fost ușoare (într-o singură parte) și au putut fi ”rezolvate” de un medic stomatolog. Cel cu numărul trei (și ultimul) a fost mai complicat, mai grav și mult, mult mai dureros, iar doamna doctor nu a mai putut face nimic de una singură. Și așa am ajuns la Camera de gardă – nu îmi plac spitalele, dar crezi că am avut de ales? Nu! Medicul și asistentul au știut ce au de făcut. Prima dată: adormirea – ca să nu simt durerea infernală. După jumătate de diazepam (parcă) în venă trebuia să dorm, dar nu am adormit. Tata a stat cu mine tot timpul și parcă-l aud și acum ”Tăticul e aici” – doar asta îmi spunea, Au văzut că nu adorm au băgat și restul de calmant. Și nu ar mai fi trebuit să mă lase trează, dar nici a doua oară nu am adormit. M-am înmuiat, nu am mai simțit nimic, dar nu am închis un ochi. Rezultatul? A durat ceva – mie mi s-a părut că a trecut doar cinci minute, căci nu puteau să dea la loc maxilarul, dar s-a rezolvat, iar peripeția mea s-a finalizat cu ieșirea de acolo în brațe, moale. Mulțumesc Spitalului Orășenesc Târgu Neamț!
În clasa I mi-am dat foc la fundița de pe panglică. Aveam codițe și fundițe albe – poate-ți mai amintești cum arătau.  S-a aprins imediat, sperindu-mă pe mine, pe colega și doamna învățătoare. Totul a revenit la normal, căci a mea colegă de bancă, văzând că arde, a acționat. S-a fript puțin, dar nimic grav. Mulțumesc mult, Alexandra!
Nici acum nu mi se dă mai mult de douăzeci și cinci de ani. Ai putea să spui că sunt norocoasă. Aș putea fi, dar nu sunt, iar motivul ți-l spun mai târziu puțin. Sunt mică tare, dar știi și tu vorba aia oare? ”Mică, mică, dar ridică și întrece”? Ei bine, la mine se referă zicala.
Am ceva timp de când toți îmi văd firele de păr alb. Și atunci râd în sinea mea și spun ”Mi-ați scos păr alb”. Mă îndrept cu pași repezi spre magicul număr 32, dar nu știu dacă vârsta asta explică firele albe. Ar fi trebuit să mă vopsesc încă de acum cinci sau șase ani, dar încă nu am băgat vopsea în păr. Încă, dar va veni și acea zi.. presimt.
Încă mai sunt întrebată de ce nu scriu o carte. Nu a venit momentul. Și nu pot să garantez că va veni vreodată. Mă învârt de ceva timp în lumea cărților – îmi place, dar  m-am lovit și de lucruri mai puțin plăcute, dar m-au făcut să rămân pe margine. Momentan,, aleg doar să scriu despre cărțile pe care le citesc.
Am visat cândva atât de mult să lucrez într-o librărie sau o editură. Cred că imediat după ce am înțeles că viața mea fără lectură nu are culoare și savoare, am visat să lucrez într-un loc plin cu cărți. Cred că nu aș zice nu nici măcar unei biblioteci. Acum realizez că visul ăsta nu s-a stins nici după zece ani (sau mai mult).
Nu am părăsit meleagurile țării până la această vârstă. Am timp de acum înainte să vizitez toate țările despre care doar am citit, în care doar am visat că voi ajunge și am continuat să sper în tăcere la aceste bucurii viitoare. Nu-ți spun pe unde mă poartă sufletul și mintea, dar îmi promit mie că o să ajung pe acolo.
Nu am fost la niciun Târg de Carte. Dar vreau să ajung, să-mi cunosc oamenii dragi din mediul online, autorii și pe toți cei care vor să mă întâlnească, să vorbim și să ne îmbrățișăm. Vreau să mulțumesc personal tuturor.
Îmi doresc să slăbesc. Nu sufăr că sunt minionă și plinuță, dar e mai bine pentru sănătatea mea. Acum sunt o păpușică pufoasă, dar am să reușesc eu și să dau jos kilogramele în plus – să văd cum le conving, căci lor le sunt tare dragă. Și nu vor să mă lase prea ușor.
Sunt foarte activă și așa îmi doresc să rămân. Îmi place să fac de toate, să am în atenție mai multe obiective, multitasking și am momente când, toată această agitație îmi dă energie. Da, sună ciudat și deloc logic. La mine nu-i nimic logic, nimic normal.
Ador înghețata de pepene galben. Nu se prea pupă înghețata cu slăbitul, dar aceasta este o altă plăcere vinovată. Și oricât de mult mi-ar plăcea, nu mănânc înghețată în fiecare ora, în fiecare zi. Din când în când..o aroganță și un răsfăț gastronomic.. merit și eu.
Am așteptări de la oameni. Și de cele mai multe ori am și parte de suferință și descurajare. Cu toate astea, iubesc oamenii, le simt sufletul, le mângâi (sper) cu iubirea mea și îmi dau silința să dăruiesc bucurie și un motiv pentru care merită să zâmbească. Am zis de foarte multe ori că nu mai am încredere în oameni, dar fix atunci apare cineva care-mi arată că există excepții.
Credința mea se numește iubire. Iar iubirea nu m-a dezamăgit, nu mi-a zis că nu se poate, că e imposibil, că merit mai puțin, că am greșit, că nu mă mai iubește, că nu mai vrea să audă de mine, că nu o mai interesează ce se întâmplă cu mine.
Visez cu ochii deschiși. Visez la împlinirea dorințelor mele, visez la căsuța mea cu grădină, șemineu și flori – o casă în care.. eu și copiii să fim cele mai frumoase flori vii.
Iar este un articol lung, dar sper să-l citești cu plăcere, să-ți aducă zâmbet, liniște și un somn odihnitor.
Mulțumesc!
Sursa foto: Pagina de Facebook Aripi de gând
Citat imagine (complet): Ceea ce Dumnezeu știe despre mine este mai important decât ceea ce cred alții despre mine!