Era o perioadă când  îmi era prieten. Când nici eu nu-l căutam, nici el nu mă alerga printre responsabilități. Când ne înțelegeam fără să ne vorbim, ne auzeam fără să țipăm, ne simțeam fără să ne vedem. Era prieten tăcut, dar de nădejde. Era mereu de  partea mea și mă ajuta în toate, fără să clipească, fără să mă refuze. Nici măcar nu-mi spunea că greșesc.

Azi același prieten tăcut, mi-a transmis faptul că-i lipsesc. Că nu mă mai simte, nu mă mai aude și nu ma vede decât fugitiv, prin ceața îngrijorării și oboselii. Se întreabă de ce am dispărut și cât am de când să mai lipsesc din peisajul fericirii (noastre). Mi-a zis foarte clar faptul că mă așteaptă, căci e îngrijorat pentru mine, pentru el și pentru noi doi.

E îngrijorat, e supărat pe mine, dar e tot aici. Tot îl aud, îl văd, îl simt…Și mi-e dor.

Așteaptă-mă prieten tăcut, căci mereu mă voi întoarce.

Curând!

Prietena tăcută.