E una din acele zile în care până și hainele mă enervează, dar cum nu pot ieși afară în costumul Evei, pun ceva pe mine și mă grăbesc s-ajung la ora de terapie – întotdeauna mi se accentuează stările proaste, sau ies la lumină situațiile care mă scot mereu din pepeni fără pic de efort. Asta e zi de întâlnire cu terapeuta, iar nervii mi-au făcut deja părul creț.

Abia aștept să intru la Dariana în cabinet. Știu că mereu reușește ea – prin bagheta ei magică să mă transforme în femeia-zen. Discuția cu ea îmi dă mereu încredere, speranță și un super vibe. Orice oră în compania ei mă pregătește pentru o zi super, productivă și cu multe situații rezolvate la birou. M-aș muta la ușa cabinetului ei, recunosc.

Tremură sufletul în mine din cauza nervilor dăruiți de Justin – nicidecum împachetați frumos și cu fundiță roșie, directorul economic al firmei. Mi i-a servit azi la prima oră, pe stomacul gol, în loc de mic dejun. Problemele cauzate de colaboratori nu sunt din vina mea, iar el știe bine asta. Dar dacă avea nervi, iar eu eram prin preajmă, ce să-i faci? I-am fost precum sacul în care lovește, fără milă, la sală în fiecare dimineață, înainte să-și înceapă ziua de lucru.

Îmi venea să-i sparg capul cu primul obiect greu din apropiere, cu orice-mi pica în mână, jur. Dar nu mi-am dorit să-i dau satisfacție nici măcar o secundă. I-am arătat ceea ce merită: că nu-mi pasă că, din nou, sunt luată aiurea la rost, ca de fiecare dată. Și asta se-întâmplă des în ultima vreme.

În timp ce rememorez începutul de zi, am ajuns în curtea unde Dariana Tănase, terapeut, își are sediul, și știu că mă așteaptă. Mai aveam câteva zile până la întâlnire, dar am simțit că, de data asta e o urgență  – să opresc situația asta, să nu-i mai permit să se repete, că și așa mă macină de prea multă vreme. O programare și iată-mă: hotărâtă să fac pași spre vindecarea de critica șefului meu direct. O fi el cel care decide multe, profesional vorbind, dar eu am dreptul să decid pentru mine, viața mea și binele meu. Și nimic din tot ce se întâmplă nu e bine. Și-am știut asta mereu, dar am amânat să iau atitudine. Până acum, până azi. E definitiv: firma lui sau viața mea?

– Bună ziua. Am programare la domnișoara terapeut.

– Bună, bună. Cristina Anghel, nu? Vă așteaptă.

 Înclin din cap în semn de mulțumire, zâmbesc și aștept să fiu poftită înăuntru de vocea caldă a celei care mi-a devenit și om apropiat, nu doar terapeut.

Dariana are cea mai luminoasă privire, cea mai blândă voce și deja simt cum greutatea din mine începe să se estompeze. Nu se poate să nu fie bine, să nu existe o soluție care să-mi rezolve dificultatea asta.

– Draga mea, Cristina, cum ești azi?, mă întreabă voioasă.

– Te rog să mă ierți că am îndrăznit să-ți cer să ne vedem urgent, îi spun cu voce apatică.

– Știi deja că nu e deranj. Chiar mă bucur că suni când ai nevoie, nu doar când trec cele șapte zile. Cu ce te pot ajuta astăzi, draga mea

– Am mai vorbit despre situația dificilă de care mă lovesc atât de des în ultima perioadă. Mi-am mai spus că trebuie să-mi iau inima în dinți și să spun ceea ce nu mi se în regulă la atitudinea domnului director. Amândouă cunoaștem motivele pentru care nu am făcut niciun pas în direcția asta. Azi, după noul episod de furie – care va avea, desigur multe alte continuări, am simțit că trebuie, chiar trebuie să aleg între tratamentul lui sau sănătatea mea, ploaia lui de cuvinte dure sau respectul față de sine și munca mea. De asta sunt aici.

– Foarte bine! Felicitări din suflet pentru decizia înțeleaptă și sănătoasă!

– Nu știu cât e de sănătoasă dacă rămân fără job, fără echilibru material, sinceră să fiu.

– Cristina, e adevărat ceea ce spui, dar te rog ceva. Înainte de a vedea că pierzi job și banii care-ți oferă traiul de fiecare zi, spune-mi ce simți?

– Simt că nu mai pot, că nu merit, că nu e drept, că nu e corect, că nu am nicio vină, că sunt acolo pe post de țap ispășitor, că greșesc, că nu pot să respir, că nu mă mai duc la lucru cu drag, că nu mă mai bucură nicio reușită profesională obținută cu trudă, cu efort și întotdeauna fără ajutor din partea altcuiva. Simt că-mi vine să urlu, că nu sunt apreciată, că mă doare, că mi se învârte cuțitul în rană . Scuze că am vorbit atât de mult…

– E foarte bine să verbalizezi ceea ce simți în legătură cu asta, să știi. Și da, dacă-i spui și lui tot ce simți în legătură cu tratamentul la care te supune, s-s-ar putea să rămâi fără serviciul obținut cu greu.

– Mă gândesc și la lipsa mea de experiență, perioada grea prin care trece toată lumea acum.

– Te cred și nu am să te întreb cum ai de gând să faci față, ci doar cât crezi că o să mai poți răbda? Nu pot să-ți spun eu ce să faci, dar răspunsul la următoarea mea întrebare, sper să te ajute și să echilibre balanța în cea mai bună direcție pentru tine. Merită să rămâi  acolo în care simți tot ce-ai spus acum câteva minute, doar pentru a banii pe care îi primești ca salariu?

– Știu că nu merită. Teoria o știu pe toată și pe de rost. Ce să fac în cazul practicii? Ea mă lasă repetentă mereu atunci când vine vorba de oameni care-mi înșală așteptările profesional.

– Uite ce-ți propun. Nu lua o decizie definitivă acum. Și dacă ai venit, hai să fructificăm timpul rămas din această întâlnire.

Imaginându-ți că ești o pictoriță și ai în față o pânză nouă, perfect albă. Desenează starea ta de acum, transformă-l într-un tablou vindecător. Spune-mi ce culori folosești în tabloul tău. Dar și ce reprezintă aceste alegeri. Vreau doar să te simți mai bine și să înțelegi astăzi că totul are o rezolvare – chiar dacă poate nu o vei găsi imediat. Ok?

– Mulțumesc din suflet că te gândești la mine. Nu știu dacă un client poate spune asta, dar simt să-ți zic asta de ceva vreme: ești minunată, iar eu o norocoasă că te am alături în această călătorie terapeutică. Știi cum să faci omul să se simtă în regulă cu problemele pe care le are. Dacă nu erai tu, renunțam de câteva luni bune la aceste ore. Cum le spui tu? Întâlniri unu la unu, parcă. Gata, sunt pictoriță.

– Perfect, abia aștept să simt și să-ți admir tabloul vindecător.

Șevaletul mă așteaptă, iar noul meu tablou e nerăbdător să fie în atenția mea. Încep să pictez cerul de un albastru, acoperit din loc în loc de nori gri îngreunați de emoție. Albastru asemuit de sufletul meu cu apa ce spală fiecare urmă de teamă ce o întâlnește în interiorul meu. Albastrul înseamnă cerneala cu care vreau să-mi încep noua poveste a vieții. Albastru înseamnă, pentru mine, și curățenia din mine și noul început care mă așteaptă. Albastrul din terapia mea în culori e străbătut, din loc în loc de crengile copacilor iernatici. Copacilor nu le este teamă să rămână goi și vulnerabili în fața naturii. Pentru ei asta e firesc, e normalitatea și legea firii. Pentru mine, în tabloul care se preschimbă în poveste sub penson – mânuit cu dibăcie, copacii goi sunt cei care-mi transmit că e momentul perfect să mă arăt așa cum sunt, că e vremea să mă accept pe mine – chiar și așa, ca acum, cu toate golurile pe care le am și le simt – asta ca să dau timp schimbărilor să se instaleze, să ofer timp timpului pentru a umple fiecare crater al inimii cu tot ce e nevoie pentru a mă vindeca.

Asta e în partea de sus a tabloului, știi?

În partea de jos, nu am cum să nu pictez asfaltul ud. De ce asfalt. Pentru că viața asta mi-a oferit multe lecții atunci când eram jos, la pământ – ca acum când sunt tot acolo, rănită, tristă, neputincioasă și cu încă un strop de putere să mă uit spre cer – fără să mă întreb ”De ce?” Nu mai pun întrebări dacă răspunsul este mai mult decât evident.

Asfaltul ud – în viața mea am alunecat de foarte multe ori, m-am rănit de un infinit de piedici, ba chiar am stat și-n ploaia care m-a udat de fiecare dată când am refuzat să mă feresc de ea. Apa ploii nu e altceva decât semnul divin că sunt văzută, că cineva mă simte, mă susține și-mi trimite un mesaj pozitiv – sau unul favorabil:”Folosește apa aceasta pentru a te spăla de vină, de praful durerii și al neputinței, căci sunt aici și te ajut. Vezi cum te cureți, simți cum te îmbărbătez să nu renunți”. Ploaia nu e lacrima universului, ci iubirea lui pentru mine.

Două lucruri mai trebuie să pictez în tabloul care să-mi reprezinte starea.  În toamna vieții, frunzele copacilor nu cad toate odată. Atâta vreme cât mai există culoare, mai ai șanse.  Și dacă ”rădăcina” ți-e sănătoasă, mai ai putere și speranță. Concluzie: Încă pot merge mai departe, o pot lua oricând de la început.

Tabloul vindecător e pe vremea înserării când și sufletul mi-e obosit, nu doar trupul și mintea. Becurile stradale nu sunt pentru mine decât toate sursele mele de lumină care mă ghidează și mă vor ajuta să ies învingătoare străbate întunericul din mine – minte și suflet atunci când totul pare pierdut. Pare, dar nu este. Culorile, apa, rănile – vizibile sau nu, lumina sunt semne clare că nu sunt singură niciodată.

– Minunat, draga mea, Cristina! Asta este adevărată terapie – conștientizările avute în ultimele zeci de minute. Acum sunt convinsă că tu ești pregătită să iei decizi cea mai bună.

– Îți mulțumesc mult pentru că m-ai ascultat și astăzi și mai ghidat spre a înțelege ceea ce nu puteam vedea clar.

– Te-ai ajutat singură, mult mai mult decât am făcut-o eu.

– Pe data viitoare! și-am ieșit pe ușă.

Am intrat devastată, am plecat puternică. Și sigură pe ceea ce aveam să fac de mâine. Nu mai aveam niciun dubiu, nici frica nu mă mai paraliza. Prezentul era liniștit, viitorul plin de oportunitățile pe care am hotărât singură să mi le ofer, înaintea tuturor.