Sincer habar nu am ce legătură va avea titlul cu vorbele din acest articol, dar mai contează? Nu! Atâta timp cât vă spun ceea ce am pe suflet, este perfect în regulă, pot să bat câmpii cu grație.
Știu că par o fata veselă, și nu doar că par, sunt chiar o fată veselă – doar sunt Gemeni, sunt comunicativă, permisivă și drăguță. Toate cu limită, căci întotdeauna multul strică tot.
Totul e bine și frumos cu o geamănă, dar asta până apuci să o superi. Adică pe mine să mă superi. Și-i foarte posibil să nu spun nimic, să tac, să zâmbesc și să merg mai departe. Și dacă totul se oprește acolo, am o șansă să-mi revin și să nu pic în extrema gemenei supărate.
Dar cum tot din vina mea, se ajunge și mai departe, acest tot degenerează tare. Nu, nu are rost să intru în detalii și nici să continui cu falsa iluzie a unei scene de toată jena – cum că Laura a devenit o victimă și se plânge prin online de cât de nedreptățită este ea sau cât de nedreaptă-i viața asta. Nu știu dacă te interesează, dar eu fac o paranteză și spun oricum: renunță să-ți mai consideri viața nedreaptă, căci ea nu are nicio vină! Singurii nedrepți sunt oamenii, iar pentru asta nu există decât un vinovat. TU, nu-i normal?. Am închis paranteza.
Dar gata cu introducerea asta imensă și fără rost. Să trec la esența articolului. Esența, importanța lui, rostul lui este altul: să-ți spun și ție ce fac eu atunci când devin acră  și stau în gât tuturor. Mai clar de atât? Ce face Laura când e așa cum nu prea o știe multă lume?
Scrie tot ce o frământă. Și ceea ce scrie este personal și nu trebuie să vadă nimeni altcineva. Este oaza mea de liniște, refugiul meu și momentul meu cu mine, cu gândurile și durerile mele. Îmi permit să dau afară tot ce mă doare. Terapia prin scris este genială – tare mă bucur că am descoperit-o cu doi ani în urmă.
Râde copios. Și nu are nevoie decât de o gașcă de oameni frumoși. Azi gașca de nebuni frumoși au reușit să mă facă să râd și să uit puțin de supărarea mea, care azi s-a transformat în durere. Să vorbești cu oameni, să te bucuri câteva minute de o astfel de terapie, să te bucuri din orice și înghițit în sec  – de pofta prăjiturilor. Bine că nu-s deloc pofticioasă, altfel riscam să mai pun pe mine vreo 5 kilograme. Dilema mea acum e alta: râsul îngrașă? La cât am râs azi s-ar putea să nu mă mai văd bine în oglindă.
Scrie pe blog. După ce se mai liniștește și știe că  are ceva de spus. Sau din plăcere. Și întotdeauna cu plăcere și dor de cuvinte.
Singurătatea. Nu sunt depresivă (am trecut de faza aia), dar atunci când sunt tristă… ador singurătatea. Nu cu orele poate, dar sigur mă  retrag și stau doar cu mine, cu toate durerile mele – ne împrietenim la cataramă și abia apoi mai facem și altceva. Îmi place să-mi las gândurile să vină și să plece, să zburde cât vor, fără să intervin deloc în joaca lor cu mintea mea.
Youtube e prietenul ei. Am acces la toate cele filmate de fetele dragi mie. Când nu-s în apele mele, o caut repede pe Andreea Balaban. Mă uit la filmulețele de pe canalul ei și sigur mă simt mai bine în scurtă vreme.
Dă muzica mai tare! Tot el, Youtube-ul îmi inundă timpanele și gândurile cu sunete. Și numai ce-mi auzi vocea de ”artistă”. Sau un post de radio, orice numai să-mi relaxez gândurile până le fac să dispară.
Citește. Asta în cazul în care sunt tristă, dar nu chiar o bombă ce stă să explodeze. Cărțile ușurele mă ajută să-mi iau gândul de la tot, dar și greutatea de pe suflet. Mă. plimb între povești și mă relaxez, zâmbesc și alta-mi devine realitate. Iar la final, când revin la realitatea mea prezentă parcă nu mai e nimic atât de negru.
Filme cât încape. Se întâmplă și să nu pot citi nimic. Un film ajută mult, salvează și el situația dificilă. Măcar mă gândesc la tot ce am văzut decât la ce s-a întâmplat și cât de tare doare.
Plimbările în aer liber. Sau părăsirea camerei, a casei și a curții. Este perfect! În maxim două ore sunt alt om.
Somn de frumusețe. Asta se aplică doar când… sunt atât de supărată că nu văd nimic în jur, când mă obosește și să țin ochii deschiși. Atunci mă cheamă patul pentru că știe că pot deveni pericol dacă nu mă plesnește somnul măcar pentru o oră.
Orice aș face, oricum aș face..îmi revin. Rămâne durerea surdă în interior, dar trece și ea, pleacă ea departe când simte că nu mai prezint niciun fel de interes, când se plictisește și vede că am devenit neatentă la ea.
Nimic nu durează la nesfârșit. Nici supărarea, nici tratația, nici vindecarea. Om sunt și eu și-ar fi bine să nu uit asta, iar supărarea nu-i decât o stare trecătoare care-ți dă câte o palmă, din când în când, ca să te trezească din visare.
Remediile mele contra tristeții nu sunt deloc scumpe, iar efectele sunt pe termen mediu și lung. Uneori trebuie să mă supun ”tratamentului” o perioadă îndelungată, alteori e nevoie sau vreau să combin tot ce-am scris mai sus. Sunt situații când nu funcționează aproape nimic. Atunci caut altele, dar cel mai sigur, îmi iau zile de pauză completă.
Să nu uiți că stresul și tristețea nu-s prietene cu fericirea. Și că nu meriți să fii trist!