Iubirea este atât de completă și complexă.  A căpătat o mulțitudine de valențe, chiar și în viața reală, nu doar în cărțile pe care le citesc. Iubirea e dulce, e romantică, plină de fluturași și floricele, e ușoara precum fulgii, iar atingerea ei este suavă și electrizantă. Așa e și-n cărțile alea romantice pe care unii urlă-n zare că nu le citesc nici dacă nu ar avea decorul care-și plânge goliciunea. Da, romanticele-s pentru proști și inculți, psihologicele-s pentru cei care vor armonie, dar și astea împreună cu suratele motivaționale, ce să vezi? Tot despre iubire vorbesc.
Iubirea e și dureroasă, lacrimogenă și genul telenovelă interzisă pentru minți ce nu au împlinit încă 15 ani, E spinoasă, trădează și înșeală, pregătește terenul și acționează cu arme albe sau negre, grele și pline de gloanțe – care ucide, dar nu iubirea, ci pe cei care o simt.
Iubire este și aia care te face să plângi cu sughițuri de dorul lui Făt-Frumos și aia în care te cerți din cinci în cinci minute cu cel de lângă tine. Și gelozia tot iubire e. Una întunecată și rece, de care toată lumea fuge, pe care toată lumea o urăște și toți se mint că nu le place, dar o simte toată lumea – chiar și când..susțin sus și tare că nu-i pui de gelozie în inima lor.
Tot despre iubire vorbim și atunci când personaje delicioase devin un Tom și Jerry în spectacol continuu, care nu se caută, dar se găsesc, nu se aleargă, dar se prind la înghesuială, se tratează ca pe bibelouri, dar se privesc întotdeauna pe furiș.
Ce voiam să zic… Bat câmpii cu grație, dar azi privesc la aceeași zi. Ziua de 18 ianuarie. Și la doi ani total diferiți din toate punctele de vedere, la momente unice, dar care totuși au și un numitor comun, se asemănă, cel puțin printr-un sentiment, se deosebesc prin decizii, iar rezultatul, după toată ecuația vieții este o necunoscută: împlinirea, care mă mulțumește.

18. 2017

Anul trecut pe vremea asta, făceam cunoștință cu autoarea Elena Ștefan. Aflam cine este și-i descopeream penelul interior și povestea dintre coperțile colorate. Și trebuie să recunosc foarte cinstit că.. niciodată nu m-am așteptat la asta. Așa am fost eu este o imagine dură a unei trăiri interioare, este o invitație într-o călătorie, dar este una diferită – ce te scoate din cotidian și îți dă fiori.
Se trece treptat de la lumină la întuneric, de liniște la haos. Și se ajunge la teama totală, la durere și tristețe. Iubirea în acest univers își arată reversul, își arată puterea, dar nu în sens pozitiv, își arată forța prin durere și frică. Iubirea își arată colții tăioși – devine obsesie, devine o forță a răului.
De la iubirea caldă și înmiresmată,  se ajunge la iubirea cu gust de amar. De la inimi îmbălsămată, se trece la inimi reci, întunecate și însetate de răutate. Se face și trecerea de la viață la moarte.
Cât de multe poate face iubirea în doar 120 de pagini. Cât de multe poate schimba și cât de tare se poate transforma – aproape fără să ai timp să recționezi. Cât de puternică este, cât de mult bine, dar și cât rău poate sădi în sufletul oricui se lasă acaparat de întuneric.
O descoperire interesantă, o scurtă călătorie prin umbrele de temut ale iubirii.

18. 2018

În aceeași zi, dar un an mai târziu. Citesc tot o carte de dragoste. Tot autor român, că na… așa am fost eu – adepta autohtonului. Și nu regret nimic. Și întâmplător, vorbim tot despre o primă întâlnire literară. În acest an am cunoscut-o și pe autoarea Cristina Oțel, despre care aș putea să spun doar un singur cuvânt: surpriză. Una foarte plăcută.
O știam pe Cristina Oțel din mediu online ca blogger – am voie să spun asta? O știam de mai de ceva timp, iar abia acum am cunoscut-o și ca autoare. Hei! Nu aș fi zis că sunt una și aceeași persoană! Și blogger-ul și autorul scriu, dar scriu diferit. Iar acum pot să spun că pe cele două nu le vedeam niciodată din ambele perspective. Dar nu e rău deloc!
Nu o să-ți povestesc nimic acum, căci revin mâine cu recenzia cărții, dar spun atât: un mare LIKE.
Distanțându-mă puțin de acțiune, privind puțin în ansamblul ei, iubirea din Felinare stinse este foarte diferită de cea de anul trecut. În acest caz, iubirea se străduiește să facă multe schimbări în bine, să lumineze, să înmoaie inima cuiva. În acest roman iubirea pornește mult mai greu, șchiopătează, se îneacă, se joacă cu focul, vrea să pară indiferentă, dar și când va ”lovi”….
Când iubirea va ”lovi” nu mai există cale de întoarcere, nu se va mai putea nega nimic, vor pica măștile, iar totul va deveni clar până și pentru ea, cea care refuză să accepte adevărul.
Știi cum e iubirea, te ia mereu pe nepregătite, te năucește, te bucură și te sperie, te îndeamnă să o guști, să o simți fără teamă, fără să-ți pui singur piedici. Ea vine când vrea, dar nu pleacă niciodată atunci când vrei tu. Servește cafea, te îngrijește și te va forța să o privești în ochi și să o accepți ca fiind parte din tine.
Această iubire poartă un nume și are un suflet. Dar nu se poate împlini atunci când încăpățânarea este cea care învinge acceptarea, când nșpe motive înving adevărul,  dar atunci când sentimentele vor fi mai puternice decât orice teamă, nimic nu va mai sta în calea iubirii. Sau poate că… abia atunci vor exista cele mai mari opreliști.
În Felinare stinse iubirea are rolul de a împăca, de a ierta și de a lumina, de a apropia, accepta și acționa în consecință, fără teamă. Iubirea invinge întotdeauna, descătușează și vindecă.
Cine va câștiga războiul, ea sau el? Care va fi momentul cel mai potrivit? Ce plan are ea pentru a se apăra? Dar oare el cum are de gând să se apropie? Un joc interesant, o poveste ce mă ține pe jar și pe care abia aștept să o termin de descoperit.
Felicitări amândurora!