Mi se întâmplă frecvent să-mi fac planuri mărețe, să simt că toate planetele se vor alinia și vor ține cu mine – mai ales că-mi propun să fiu foarte activă, creativă și să mă las inspirată de energia de la începutul zilei. Și cum mă trezesc eu gata să mut munții din loc, mă tot încurajez că am timp să fac totul, că va fi o super zi. Și  aud telefonul sunând, primesc un mesaj. Și-mi uit planurile – pentru că alte planuri vin peste mine.

Creativitatea mă părăsește atunci când sunt extrem de obosită, dar și în momentele în care-mi doresc din suflet ca totul să fie perfect. Dacă dimineața planurile mari sunt răsturnate de neprevăzut, pe parcursul zilei, singură îmi pun bețe în roate.

De cele mai multe ori relele devin și mai rele, lucrurile continuă să meargă prost, din vina mea. Mă  lovesc singură de o barieră: ”Cum încep acest articol?”, ”Cum să scriu la începutul acestei recenzii?”. Și pentru că.. aproape niciodată nu-mi place începutul, tot ce reușesc este să mă supăr pe propria mea persoană, pe stilul meu perfecționist, dar mă supăr des, căci pun mereu presiune pe mine – pentru că știu că pot. Și mereu vreau mai mult de la mine, mai mult și mai bine.

Când nu îmi place nimic din modul cum am început un articol, șterg, rescriu, șterg, mă enervez. Rezultatul final? Renunț să mai scriu! Amân să mai scriu articolul în această zi în care Murphy e chitit rău pe mine.

Știi care e culmea culmilor? Că uneori Murphy nu e la ”post” și totul merge strună! Nu mă mai împiedic de  paragraful cu care încep, de propriile cuvinte, de ideile mele împrăștiate. Și scriu fără să mă gândesc la nimic: nici cum, nici de ce, nici de unde, nici la final. Totul curge firesc și lin!

Cineva să-l țină ocupat pe Murphy și să îngroape legile sale, vă rog!

Iar nu am respectat regula! Mulțumesc pentru provocare, Simona Rentea!