Sunt om, nu robot, am emoții, frici și trăiri care m-au adus unde sunt acum, care n-au format și m-au ghidat pe acest drum al vieții. Greu accept umbrele și momentele în care iese la lumină partea mea întunecată, dar și umbra face parte din mine. Și ea mă face umană.

Rușinea am trăit-o și simțit-o de atâtea ori! Am avut momente în care mi-a fost rușine că alții au decis în locul meu, că au vorbit alții peste mine, că nu m-au lăsat să-mi spun opinia, că m-au oprit din a fi în anumite locuri, alături de anumite persoane.

Mi-a fost rușine când voiam să fac un anumit pas, dar mintea sau cei din jur se temeau pentru mine. Îmi e mereu rușine când nu pot să spun ”NU”, când îmi strivesc sufletul și dorințele mele, când îmi reduc la tăcerea vocea interioară și ascult de exterior, doar ca să nu mai scotocesc în butoiul cu pulbere – gata mereu să explodeze.

Mi-e rușine uneori de neputința mea și de toată durerea pe care o eliberez prin vorbe (exprimate oral sau prin scris). Mi-e rușine chiar și de clipele în care renunț la visurile mele ascunse – când le amân sau le pun mereu pe locul 100.

Mi-e rușine uneori că sunt prea sensibilă și pun la suflet tot ce doare, ce e rău și-mi ucide stima de sine și încrederea. Mi-e rușine de răbufnirile mele bruște. Mă aprind repede, mă calmez la fel – aici sentimentul de jenă dispare odată cu liniștea care mă cuprinde.

Dacă e să spun exact un moment în care chiar mi-a fost rușine cu defectul meu, aș alege seara de 28 septembrie 2008, când mi s-a spus să nu care cumva să dansez, ca să nu mă fac de râs. Atunci mi-a fost rușine că m-am născut cu defect fizic, dar am tăcut și-am plecat tristă și cu lacrimi în ochi din casă. Da, aparențele înșeală, cuvinte pot mângâia sau produce răni adânci, iar unele nu se mai vindeca niciodată, chiar dacă știi ce s-a aflat de fapt în spatele ”sfatului” primit – anume grija, îngrijorarea și nevoia părintească de a-și proteja copilul. Mi-am înțeles familia, dar de atunci încrederea în sine se zdruncină uneori, scade sub limita ”normalului”. Și la ce anume duce lipsa încrederii?

Am momente – și le accept, căci fac parte din mine. dar mă și definesc – sunt umbră și lumină, când vorbesc mult și prost. Și spun tot ce îmi vine la gură, nu din răutate, ci măcinată și mânată fiind de durerea ce-mi îngreunează sufletul.

Omul care a fost criticat și etichetat,neputincios sau retras.. nu vrea să răspundă cu aceeași monedă, deși poate ar trebui. El folosește vorbele nu pentru critică, ci pentru eliberare, nu pentru a evidenția răutatea celuilalt, ci pentru vindecarea interioară personală – de durerea ce-l sufocă și-l face să vadă viața lui în nuanțe de negru și gri.

Iubește umbra din viața ta, căci numai ea te ajută să ajungi și la lumină și să vezi adevărata strălucirea a soarelui. Iartă și iartă-te ca să poți merge mai departe.

Textul nu are 250 de cuvinte. Știu că am încălcat regula. Voiam să mă încadrez în limita de cuvinte, dar povestea ar fi trunchiată, s-ar pierde esența  – uneori nu mă pot cenzura nici măcar pe mine :)).