Nu prea fac eu asta, dar acum chiar vreau să spun ce anume am simțit eu văzând coperta romanului Eu împotriva mea, Daniel Botea. De ce? Pentru că coperta are foarte mare legătură cu tot ceea ce stă scris în paginile cărții, părerea mea. Acel labirint în jurul ochiului  nu este altceva decât limitarea, imposibilitatea de a vedea clar realitatea, reacția după impuls, limitarea auto-impusă și etichetarea, nevoia de a căuta mereu vinovați pentru ceea ce se întâmplă, evidențierea lipsurilor materiale și afective.
Cred că labirintul este și nevoia de a te implica în ceva, nevoia de a complica viața, de a încurca ițele – pentru ca mai apoi să te lupți să ieși nevătămat din toate încercările pe care le cauți cu lumânarea – până te arzi. Și când te arzi, zici că te liniștești, dar nu ai cum.. Pui din nou sare și piper vieții ca să aibă gust, să simți că ai trăit, nu doar ai supraviețuit..
Mă așteptam la ceva, dar nu m-am așteptat niciodată la o asemenea carte – e o afirmație asumată și foarte pozitivă, să ne înțelegem. E o îmbinare de stiluri ce dă naștere unui stil unic, foarte personal și atrăgător. Enervant de atrăgător.

Dacă comoditatea ți-ar aduce fericirea nu ai mai face nimic în viață

 
Eu împotriva mea a reușit să mă surprindă foarte plăcut, să mă prindă, să mă amuze și să mă lase ca la dentist. Nu am mai citit o altă carte care să-i semene, iar acesta este un motiv suficient de bun pentru a citi o carte. Ba nu, nu o carte, ci această carte. E altceva, e altfel.
Nu știu de ce, dar am așa un feeling puternic.. cartea asta îl arată perfect pe autor. Îi oglindește perfect felul de a fi: optimist, glumeț, deschis la minte, pus pe șotii. Cred că se asemănă pe undeva cu Leinad. Cum unde? Amândoi știu foarte bine că un strop de nebunie te scoate de fiecare dată din amorțeală, din anonimat, din..tot.
Pare o carte ușurică, un subiect interesant, dar care nu iese cu nimic în evidență. Dar nu e deloc așa. Este genul ăla de carte, despre care crezi că e foarte comună, ușor de citit, pe care o dai gata în doar 2 ore.Dar repet, nu e deloc așa. E mai mult decât descrierea de pe spate, pe care toți o cunosc deja.
Am început să citesc și mi-a plăcut încă de la prima pagină. Mi-a plăcut abordarea, exprimarea pe înțelesul tuturor, umor și nevoia de a face haz de necaz pentru a nu transforma povestea într-o dramă tragică. Am simțit că am primit acces gratuit să citesc un jurnal, să simt emoția, să trăiesc în suspans, să râd și să mă minunez de toate întorsăturile de situație pe care le lua acțiunea. Am simțit că am pătruns adânc în sufletul personajului, citindu-i trăirile în liniște, râzând zgomotos sau ridicând din sprânceană.
Am avut impresia că povestea asta e scrisă ca o eliberare, ca o spovedanie, o taină, doar ca personajul să se simtă gol de povara unei povești care-l încântă, pe de o parte, iar pe de altă parte, îl sperie. O eliberare de trăiri și emoții, un dialog interior, purtat doar cu voce tare. Iar cititorul a fost doar un spectator.
Este povestea tristo-umoristica a unui tânăr abandonat de părinți la naștere, un tip retras, fără prea mulți prieteni, dar student la psihologie. Ceea ce-mi spune mie că e genul de tânăr încercat de viață, care vrea să se autodepășească, să arate că poate. Asta încearcă să arate Leinad și prin modul lui de a gândi, prin replicile pline de umor și înțelepciune pe care i le servește unicului său prieten Diu. Deși personajul principal pare un copil naiv, deloc trecut prin viață, știa foarte bine cum să-și îmbrace starea interioară – umor și profunzime, astfel încât să nu dea de bănuit prea tare în privința frământărilor sale interioare.
Pe tot parcursul cărții am simțit tristețea lui, durerea și singurătatea (lipsa mamei), lipsa prietenilor, dar și faptul că personajul era mulțumit că poate merge la facultate, că-l are pe Diu și că uneori se poate îmbăta și uita de toate.
Chiar dacă Leinad era așa cum era, chiar dacă avea doar trei prieteni, pentru aceștia trei dovedește că ar face orice să-i ajute, să-i salveze.Micuța Carla apare în viața lui de nicăieri (Oare?), dar ceea ce află despre ea, îl determine să renunțe la teamă, să riște, să facă ceva pentru cea care îl ajutase atât de mult necondiționat – până când drumurile lor s-ar fi despărțit oricum.

Dacă viața ar fi ușoară nu i-ai simți savoarea

Cel care până nu demult stătea în camera de cămin, mergea la examene și făcea câte o băută care-l ajuta să adoarmă rapid și să uite totul – ce viață, vei spune!, o simplă vizită la prieteni, îl bagă în comă, îi dă un portofel plin și o groază de probleme, iar toate acestea îi servesc pe tavă o porție generoasă de adrenalină și suspans.
Și crezi că se liniștește? O, nu! Dimpotrivă, chiar îi place și nu mai vrea liniște în viața lui. Îi place adrenalina, riscul și chiar pumnii pe care îi primește. Dar totul se complică, sunt implicați singurii lui prieteni, iar el este răpit. Toată naivitatea lui se transformă în curaj, riscă și pătrunde într-o lume a secretelor, a unor adevăruri dureroase și ilegale
La un moment dat totul mi se pare o cursă contra cronometru, totul o ia razna, Leinad descoperă ilegalitatea – de care el se va folosi pentru a o salva pe Carla. Concluzie? Omul se va folosi de orice mijloc pentru a ieși din impas, pentru a ajuta pentru a salva.
Un stil aparte, o poveste plină de umor, de situații complicate, secrete, prietenie și risc. Un autor care scrie cu ușurință, zâmbind (cred) oferind cititorului o stare de bine, dar și momente în care nu poți să nu fii uimit de imaginația sa.

Daniel Botea promite povești atipice și imposibil de uitat. Un autor tânăr ce va scrie mereu cu dorința de a ieși din tipare, iar asul din mâneca va fi mereu..umorul.

Abia aștept continuarea. M-am pregătit deja pentru o altă porție generoasă de râs.
Felicitări, Daniel Botea! Mulțumesc mult Editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită pentru recenzie! Dacă vrei și tu să spui clar și răspicat Eu împotriva mea, intră pe site și ia-l pe Daniel Botea acasa :).