Locul unde mai trăia ziua este modul prin care autoarea Mona Șimon a secționat viața, luând cea mai întunecată parte din ea – cu scopul de a o scoate la lumină. Nu oricum, ci prin arta scrisului curajos. Nu e puțin lucru să faci în așa fel încât, negrul interior, odată eliberat, să nu (mai) înfricoșeze, să nu (mai) sperie și să nu producă schimbarea. E nevoie să ajungem în ******Locul în care mai trăia ziua pentru a vedea, simți și înțelege viața în toate nuanțele ei, fără a fi nevoie de vorbe, ci doar de prezență, deschidere și dorința de a călători negreșit spre o nouă lume – în care imposibilul nu este greu atât de digerat – datorită stilului în care autoarea îl pune în evidență. Îl oglindește în fiecare dintre noi, de fapt.

Mona Șimon ne aruncă în necunoscut, fără nicio pregătire, dar cu siguranța unui autor consacrat – ce știe că ne vom descurca și bucura de noile descoperiri despre sine : toleranța la schimbare, apăsare, viață, decizii radicale, mărturisiri șocante, mister, durere, moarte, prietenie, asumare și puterea de a nu judeca pe alții și nici măcar pe tine pentru ceea ce vezi și ceea ce simți. Final de călătorie înseamnă mai mult decât moarte, înseamnă libertatea de a fi, eliberarea de sub greutatea adevărului mărturisit încă de la început și ușurința cu care simți că- ți plutește sufletul oricând – și-n această viață, dar și dincolo de ea.

Locul în care mai trăia ziua este titlul care mi-a ”vorbit” imediat după citirea mărturisirii făcute de către Agnus. Urma o altfel de carte și m-am considerat pregătită să o descopăr, dar oricât de cititoare sunt eu, oricât aș fi fost eu de pricepută și intuitivă, de fapt, nu m-am așteptat la un așa debut.

Locul în care mai trăia ziua – Mărturisirea și acțiunea. Lipsesc regretele?

Totul începe cu Apusul. Apusul unei vieți, apusul unei mari greutăți, apusul unei realități în care există durere, suferință, neputință. Apusul unei amânări, a lipsei curajului de a acționa, de a fi asumat și de a te ține de promisiunea făcută. Apusul unei așteptări în zadar. Apusul mustrărilor de conștiință, a fricilor, a unei iubiri greu de lăsat să se stingă.

Te întrebi unde este locul unde mai trăia ziua? Pe bună dreptate! Și vrei să afli acest răspuns, nu-i așa? Te cred pe cuvânt! Doar că nu-ți răspund eu la întrebarea ta plină de curiozitate, ci o face chiar Agnus Sima, care nu-i doar octogenar și criminal, ci și inventator. A inventat locul în urma să devină făptașul unei crime – nu din plictiseala vieții în libertate, ci pentru a-și primi restul de viață pe care îl mai avea de trăit – una, două sau cine știe câte zile. Restul vieții lui, dar nu singur, ci alături de Ailina, femeia pe care o iubește..

Va avea loc o faptă – una greu de înțeles, la început. Totul e pregătit, e cât se poate de pregătit pentru a duce planul la capăt, Iar Agnus nu e singur în toată această situație, nu acționează fără ca nimeni să nu-i cunoască planul care va duce spre acest final: Crima.

Gata cu această pierdere de vreme! Trebuia să se concentreze (…), deci nu era deloc momentul sentimentalismelor.

Indoneziană, italiană, kurdă, latină… Vieta! Limba lituaniană îi afișase în fața ochilor aceste litere: Vieta. Și totul a căpătat sens. Pentru el. Agnus căuta un sens în orice făcea, dar nu se obosea să îl comunice și altora.

Mărturisirea lui Agnus intrigă. Toate acțiunea pregătitoare denotă siguranța că face doar ceea ce trebuie făcut, ceea ce i s-a spus că trebuie să facă – cu exactitate și precizie – pentru a primi ceea ce i s-a promis. În propria lui Mărturisire sau Autodenunț, Agnus, spune:

Nu am fost niciodată un om care să țină cont de legile altora. M-am condus mereu după un compas moral propriu și aș putea spune că și-a făcut bine treaba până acum doi ani. (…) am ajutat-o pe femeia iubită să-i ofere bărbatului vieții ei o dovadă a dragostei ei veșnice. Un ultim act pentru finalul vieții lor împreună. Un sfârșit potrivit pentru povestea lor. (…) două nume care m-au făcut să plătesc cu sânge pentru iubire și care mi-au dat drept rest…restul vieții mele.

Locul unde mai trăia ziua – Liantul dintre lumi

Risc asumat să mă lungesc neașteptat de mult cu această recenzie, dar nu pot ascunde nicio emoție. La sufletul să spună cum a simțit și s-a simțit în Locul în care mai trăia ziua, alături de toate personajele vii aduse în viața mea de către Mona Șimon. Fiecare personaj și-a spus povestea și-a creat liantul viu dintre lumea lor și lumea mea – care s-au întrepătruns pentru a contopi realitățile

Am avut momente când mă simțeam, pe apă – într-o barcă gata, gata să se scufunde în adâncul confuz al percepției. M-am lăsat condusă prin beznă, precum călătorești noaptea – pe un drum necunoscut, pe care-l continui doar pentru că știi că te va duce spre lumină – locul unde trebuie să ajungi.

Ca să se facă lumină, ca să vezi lumina, ai nevoie de întuneric. Ca să trăiești, din nou, Răsăritul, nu poți trece peste Apus – trebuie să-l lași să te invadeze, să se trăiască prin tine, tu să trăiești prin el. E trist, e dureros – toate trec și te trec prin fel de fel de emoții, de episoade, readuc în atenție demoni ai trecutului. Între Apus și Răsărit nu e doar o singură ”stație”, ci mai sunt atâtea de trăit, văzut, simțit. Trenul te duce la destinația finală, dar oprește unde trebuie, stă oprit și apoi merge spre înainte. Între Apus și Răsărit sunt lumi ce trebuie descoperite. Ești gata pentru a afla? E mai mult decât ceea ce pare. Treci prin toate, te asigur. Și nu întâmplător. Și nu degeaba.

Prieten sau mânuit de nevăzut?! Agnus emană încrederea unui munte imposibil de urnit, iar asta m-a făcut să mă întreb dacă el face totul sau doar execută ”ordinele” și pașii dictați de ”nevăzutul” ce a pus stăpânire pe el?

Locul în care mai trăia ziua – De când murim, de fapt?!

Unii l-ar condamna pe Agnus, alții nu fac asta. Fiecare după cum simte. Agnus a simțit că e de datoria lui să pună capăt suferinței, nu vieții. Să pună capăt Apusului, Nopții pentru ca Ailina să trăiască Răsăritul, iar el să-i fie alături E de judecat bărbatul? Poate femeia? Poate amândoi.

De la capăt ar fi luat-o și personajele. Ar fi reînceput viața chiar și Elia, bărbatul care nu mai cunoaște, nu mai știe dacă în fața ochilor săi este un ou sau un om, e sigur Omul-ou – care avea grijă de el. . Sigur și-ar fi reluat viața. Și-ar fi răsplătit pentru asta cu iubire și prietenie. Trecând peste dorința și incapacitatea de a mai face ceea ce și-ar dori, nu am putut să nu mă întreb ”Cât de fină e granița dintre povestea asta și realitate?” Cât de multă durere poate îndura omul până când suferința își dă ultima suflare?

Toate experiențele vieții au un rost, destinul nu e bătut în cuie, dar ceea ce trebuie să se întâmple, ce ți-e deja scris, nu poți împiedica, nu poți schimba și nici nu poate fi șters. Iar moartea nu e vizita inopinată – ce poate fi întârziată. Moartea e garanția unui nou început. E dreptul garantat a continuării sub o altă formă, într-un alt loc. Moartea – în toate formele ei – pentru că mor mult mai mulți. Moare și iubirea – pentru a renaște. Dispare prietenul lui Elia, moare și Ailina. Și renaște bărbatul Agnus, femeia Ailina și iubirea lor liberă să-și continue călătoria prin povestea lor. Până la final.

De când murim, de fapt? Încă de când începem să respirăm, ne îndreptăm spre moartea fizică. Și-n timp ce zicem că trăim, murim de un infinit de ori. Trăim, murim, renaștem, dar tot ne degradăm trupește, sufletește și mental. Și poate că unii dintre noi avem întipărit pe retină ”acel moment” în care-am pornit, încet, dar sigur spre propriul sfârșit. Și nu mai știu – sau nu putem să ne mai oprim – sau să ne întoarcem. Cine a privit moartea în ochi o dată, nu o mai poate uita. Și o va recunoaște.

Locul unde mai trăia ziua – Bântuit de umbre

Elia, trebuie să o fac! Pentru ea și pentru tine. Pentru voi. (…) Inima-mi gâfâie și marea râde. Îi străbat hohotele cu privirea și îmi aprind încă o țigară. Şi încă una. Şi încă una. Să mă ia dracu, în ce m-am băgat?!”.

Ai crede că la vârsta lui Agnus nu mai are decât un gând, acela că a venit vremea să se bucure de ceea ce îi oferă sfârșitul vieții. Bătrânul octogenar are un moment în care bate în retragere, parcă nu mai vrea să-și îndeplinească planul. Da! Acesta este adevărul: Agnus nu face altceva decât să-și țină promisiunea făcută cândva lui Elia. Cine e vinovat că se ajunge la asta? Prietenul care nu uită promisiunea? Sau soțul care e bolnav? Unul mai mult decât celălalt, cel mai probabil. Dar oare știe cineva ce va ajunge să trăiască în viața asta pământeană? Sau știe careva cum va ajunge, dacă va fericit sau va suferi? Alegem oare până în ultima clipă?

La un moment dat, mi-am dorit să opresc lectura. Și să o reîncep. Da, de la capăt, de fiecare dată de la capăt până aș fi fost sigură că am înțeles. Nu garantez că nu o voi reciti – pentru că știu că o voi face negreșit.

O călătorie, când foarte tulbure, când mai puțin, prin marea emoțiilor, o aventură inițiatică aș numi-o prin realități sumbre, dure și nemiloasă, cu care ajungem să ne confruntăm toți. Putem decide când să punem punct, când să spunem că ”ne-a fost de ajuns și că până aici putem? O spunem mereu în gând, unii merg mai departe neținând cont de nimic. Și totuși, niciodată nu știm cum e să simți suferința altei persoane

Locul unde mai trăia ziua continuă să-mi rămână în suflet, să fie prima carte a anului 2024 pe care am notat-o cu cinci 🌟 pline până la refuz! O știu pe Mona – cea care simte scrisul! Și mi-e dragă încă dinainte să vadă romanul lumina tiparului, iar acum abia aștept să redescopăr bucuria ei de a scrie prin intermediul următoarei cărți.

Locul unde mai trăia ziua este legătura indestructibilă dintre iubire și prietenie, curaj și asumare, promisiune și dorință, omenie și umanitate, durere și vindecare, libertate și eliberare, viața, moarte – și o moarte fizică încă dinainte de a părăsi trupul.

Locul în care mai trăia ziua și Înainte să te cunosc te taie, te rănesc și te fac mai puternic!