Nu (de aia) sunt o inspirație, nu? Dacă aceasta ar fi o întrebare pe care ți-ar adresa-o cineva, ce ai  răspunde știind că ”de aia” reprezintă ”ceva-ul” tău, pe care nu l-ai cerut, nu l-ai dorit și-ți provoacă durere, suferință, disconfort sau frustrare? Cum ai exprima tot ce-ai avea de spus? Fă asta pentru tine – sigur vei înțelege multe despre sine, te va ajuta. Alex are un defect fizic. Laura are un alt defect fizic. Avem o dizabilitate, nu suntem dizabilitatea noastră, nu o dăm mai departe – și uneori doare mai tare decât privirile sau cuvintele mieroase. Totuși, nu e nevoie de ele, crede-mă. Dizabilitatea nu definește omul, cuvintele, însă, da. Scopul meu în viața aceasta e altul, niciodată nu mi-am dorit să fiu inspirație sau model pentru cei de lângă mine.

Cartea de față nu e ghidul unui om care luptă să-și găsească locul într-o lume normală – pentru că prin naștere, a primit locul lui, indiferent de cum este situația lui. Nici despre introducerea anormalului în normalitatea cea de toate zilele. Dizabilitatea nu este o inspirație, o motivație sau un model în lume – nu este, dar nu e interzis să fie pentru cei care simt să transforme orice într-o experiență care să-l inspire, motive sau ajute să evolueze. Dizabilitatea este normalitatea cu care trăiesc milioane de persoane. Și se poate, iar asta nu te transformă în model, nici în victimă.

Nu (de aia) sunt o inspirație este normalitatea într-o lume care se vrea a fi ceea ce nu este, din păcate. Spunem că suntem umani, deschiși, empatici, că rezonăm, că înțelegem, că ne punem în locul celor din jur, că susținem, că ajutăm, că suntem asumați, că nu facem rău, că ne pasă. Suntem prea puțin – și prea puțini. Sau dacă suntem nu știm să ne manifestăm și să ne comportăm.

O constatare tristă arătă realitatea dureroasă a multora – cu sau fără dizabilitate

În 2024 încă ne mai legăm de aspectul fizic, de cum arată, cum se uită sau cum merge cineva – și urlăm că e democrație, că am evoluat și că ne ocupăm de dezvoltarea noastră personală. Vorbe frumoase, fapte care demonstrează contrariul și plăcerea de a vorbi despre cum e și cum fac alții. Dar nu avem puterea de a ne analiza propriul comportament,  atitudine și acțiuni – ele vorbesc mult mai clar despre cine suntem. Și cum suntem.

Și mai trist e altceva: că ne place să vorbim, cu unicul scop de a face ceva să treacă timpul. Raportarea la fizic, la cum sunt ochii, mâinile sau picioarele cuiva denotă, nu doar că ne batem joc de timp, de semeni, ci și că nu apreciem viața, că nu suntem recunoscători – decât verbal, declarativ.  Ești recunoscător că nu ai dizabilitate? Atunci lasă-i în pace pe cei care o au – nu-i discuta, nu-i compătimi, nu-i folosi. În niciun fel. Nu ajută pe nimeni – nici pe tine, nici pe el.

Nu (de aia) sunt o inspirație – De ce e autorul, totuși, inspirație pentru toți?

De ce cred că este inspirație, Alex Szollo, el, nu dizabilitatea? Pentru că a avut curaj să vorbească, prin cuvinte, cât de tare a putut el despre dizabilități – cu simplitate și efect ce a răsunat în sufletul meu. Pentru că a povestit tot – fără ocolișuri, în cuvinte simple, clare, directe. Pentru că normalitatea trebuie evidențiată, trebuie să redevină de actualitate. Și  pentru că, are ceva de spus – încă mai are multe de spus, exact așa cum o face. Pentru că tot ce spune îi creionează realitate – una care nu ascunde adevărul și continuă să fie frumoasă, umană, firească, cu suflet.

Dacă aș fi scris eu cartea aceasta, tot asta aș fi spus și eu – mai blând. Dacă scriam eu, mai blând nu ajuta la nimic. Realitatea trebuie să iasă la lumină prin adevăr – exprimat ferm, nu neapărat cu blândețe – care poate fi interpretată ca încurajare. Bine că a scris altcineva și eu am învățat.

Prin ceea ce a scris în cartea aceasta, mi-a amintit de trecut, toată durerea, suferința și neputința a ieșit la lumină. Nu știu dacă Alex a suferit – în copilărie, adolescență sau mai târziu din cauza defectului său vizibil, m-aș bucura din tot sufletul meu să nu fi suferit niciodată:  să nu se fi simțit nedreptățit, neputincios, incapabil, legat de mâini și de picioare, să nu fi fost vreodată privat de activități simple, să nu fi fost batjocorit, acuzat de nimeni. Sper din suflet să fiu singura care a suferit ani, zeci de ani din cauza defectului/bolii, deși nu a avut nimeni nicio vină – nici ai mei, nici eu, nici alți strămoși. Și nici Dumnezeu nu ne-a pedepsit – nu plătesc păcatele nimănui.

Lupta cu ”de ce?” e cruntă.  Nu fuga de întrebări te face învingător

Zeci de ani de întrebări și enorm de multe ”De ce eu?”. Enorm de multe zile petrecute în negativitate, durere de inimă și zile nesfârșite în care am întors ”problema asta pe toate părțile. Multe zile infinite am luat în piept cele mai grele ”motive” pentru care eu am ajuns să mă nasc cu un corp defect. Mult mi-a trebuit, lupte grele am dus până să înțeleg tot ce-am zis în prima parte a recenziei. Pentru toți ani întunecați merit critica dură cum că n-aș avea credință și încredere în Dumnezeu? Poate să mă critice oricine! Important e că Dumnezeu mi-a înțeles fiecare lacrimă, tăcere, efort, fiecare durere.

Dizabilitatea mea a ajuns să mă învețe, să mă ajute să trec dincolo de ceea ce se vede la un om, să valorez alte calități la cei din jur. Dizabilitatea m-a zis ”Nu mai pune accent pe ce contează atât de puțin, pe ceea ce trece oricum” Totuși, nu (de aia) sunt o inspirație, nu pentru ceea ce vede cineva la mine, ci pentru ceea ce se simte – că vine de la mine spre cel din fața mea. Nu mai contează sufletul în ziua de azi? În realitatea mea nu doar contează, e primordial!

Dizabilitatea nu sunt eu. O are corpul meu, nu sufletul. Cu sufletul vezi mai clar, cu sufletul neafectat de dizabilitatea pe care o am SIMT, am învățat că MERIT – nu pe oricine, nu orice! Cu iubirea din suflet îmi vindec durerea și rănile produse de oameni care nu știu cum e, de fapt, cum ar fi el și ce-ar face facă ar fi în locul celor la care se uită lung și cu ochi cât cepele. Cu sufletul rănit, lovit merg mai departe – chiar dacă am corpul defect. Dacă n-ar avea trupul ”fără defecțiune din fabrică” ce-ar face unii?!

Nu (de aia) sunt o inspirație – Handicapatul de care râde perfectul

Nu m-au durut niciodată mai tare întrebări ”de ce mergi așa?”, ”ce ai pățit la picior?”, nu m-au durut privirile cuiva, cum m-au rănit – în copilărie și adolescență,  cum am urlat în interior la cuvântul ”handicapată”. Numai eu știu cât am îndurat, fără să comentez înapoi, fără să spun mamei ce mi s-a spus sau cum m-am simțit de fiecare dată când am auzit cu câtă ușurință sunt numită așa, doar pentru că… dizabilitatea mea e aceasta – și nu se schimbă, nu dispare, nu se vindecă, dar nici nu se agravează. Așa a fost, așa rămâne, așa va fi mereu.

Handicap. Hai să vorbim despre cuvântul ăsta – dacă tot e atâta de plăcut, utilizat în cel mai urât sens. Pentru mine, ”handicap” = ”lipsă”. Pentru mine, da, înseamnă lipsă. Iar lipsuri, dragilor, avem toți. Și degeaba, dragilor, avem totul perfect la fizic,  dacă avem atât de multe lipsuri în alte părți ale ființei noastre. Da, și eu am lipsuri, am mai mult decât un handicap, am mai multe, dar nu la corpul meu defect. Nu la ambalajul în care a fost trimis aici sufletul meu.

Am niște ani de când am învățat tot ce-am scris în paragraful de mai sus, dar a fost un drum lung, dificil. Și l-am parcurs de una singură. Handicapatul de care  râde perfectul nu există. Dizabilitate nu mă face handicapată. Pentru că nu-mi lipsește nimic din ceea ce contează.  Perfectule, ai tot ce contează oare?

Nu (de aia) sunt o inspirație – Părinții pot, noi ce ce n-am putea?!

Alex își spune durerea cu zâmbetul pe buze, își spune suferința cum nicio altă carte de dezvoltare personală. Nu (de aia) sunt o inspirație e cea mai bună dovadă că nimic nu e imposibil – nici pentru Alex, nici pentru prietenii lui, nici pentru părinții săi. E cea mai bună resursă la care poți apela atunci când simți că nu te mai vezi și nu te mai simți bine cu tine, că nu mai au scop, că nu îți găsești locul în lumea asta. E cea mai bună formă de a cunoaște o persoană cu o dizabilitate. M-am convins că, nouă ăstora care avem dizabilitate fizică, ni s-a luat dintr-o parte,da.  Și s-a pus în altă parte, fără niciun dubiu.

Nouă ni s-a dovedit că ”s-a pus” acolo unde era mai multă nevoie, că nu suntem singuri, că avem părinții care n-au renunțat la noi niciodată – ba chiar ne-au dovedit că sunt niște luptători. Uneori, ai mei, au luptat mai mult ca mine. Și-au ascuns durerea și-au mers mai departe. Am fost dusă în brațe la școală o perioadă, apoi a devenit un altfel de stâlp de toată nădejdea.

S-a râs de mine și-am atras atenția atunci. Fac asta și acum datorită fobiilor și nebuniei din capul meu, dar nu-mi mai pasă. Dacă am fost victima bullying-ului? Da,  deși nu se chema așa pe-atunci, dar am fost. Și-a trecut, nu fără să mă afecteze. Ce se întâmplă acum, chiar și copiilor fără nicio dizabilitate, e strigător la cer. Dar cum nu s-a făcut nimic vreodată, nu se va face nici de acum înainte – intenția există, rezultatele contează!

Există părinți care nu se dau înlături de la nimic, care luptă cu orice și oricine, care nu renunță nici când nu mai e nimic de făcut – pentru că tot găsesc soluții. Sunt părinți care se transformă în mâinile și picioarele propriilor copii, fără nicio greutate. Dacă ei pot, putem și noi, persoanele cu dizabilități! Putem, vrem și reușim! Ajungem departe.

Nu (de aia) sunt o inspirație – Lacrimi, zâmbet, lecții

Am râs cu ochii plin de lacrimi, am plâns fără să mă intereseze nimic. De ce? Pentru că Nu (de aia) sunt o inspirație a vorbit și despre mine, despre durerea mea, neputința mea, dorința mea de a striga în gura mare cât de tare doare, cât de greu e orice și cât de tare am obosit să demonstrez tuturor că merit o șansă.

N-ați înțeles nimic din viața asta! Despre viață înveți oricând, dar mai ales atunci când doare, într-un fel sau altul. Dacă nu doare, nu simți și nu înveți!

Cei care credeți că doar ne prefacem, ne doar atragem atenția pentru a beneficia de clemența cuiva, sper doar să fiți bine. Și să  înțelegeți cândva cât de tare v-ați ghidat după aparențe, cât de tare v-ați înșelat și cât de puțin ați înțeles, de fapt. Ce bine că m-am mai vindecat de boala ”gura lumii” și că nu-mi mai pasă cum se uită, ce spun sau cum spun că-s defectă și urâtă. Să o spună!

Nu (de aia) sunt o inspirație -Pare ușor.  Da, doar pare!

Alex Szollo e o persoană cu dizabilitate. Dar nu se simte asta nicio secundă, citindu-i rândurile. Nu a venit pe lume cu această carte deja la purtător. Până să ajungă să simtă ceea ce a scris, a trecut prin multe – în echipă cu părinții mereu alături, cu fratele lui de suflet. Și nu i-a fost ușor deloc – niciunuia dintre cei implicați. Totul a fost un efort continuu și-o dorință de a nu renunța chiar dacă părea imposibil de obținut locul grădinuță și la școală, apoi anii de facultate. Acum, după nenumărate greutăți, Alex lucrează în domeniul care-l pasionează. Și a reușit nu pentru că are o dizabilitate – pe care a ”educat-o” cu ani de terapie, ci pentru că și-a dorit să depășească orice piedică, susținut fiind mereu de forța dorinței interioare de a-și dovedi că nu există ”nu pot” sau ”nu am cum în situația mea”. Și pentru că nu a fost niciodată singur în străduința lui, pentru că nu a fost lăsat să renunțe!

A trecut prin greu, asta i-a adus performanța de a reuși să trăiască o viață normală – printre atâtea alte lucruri anormale. Normalitatea de care se bucură astăzi – ieșit cu prietenii la cinema, sejurul la mare, întâlnirea cu oameni necunoscuți, toate sunt rezultate ale efortului depus. Chiar el spune în cartea sa că zilele nu-s numai bune, că are și momente în care cedează, în care simte că nimic nu e bine. Mai pe românește – gustă și din partea întunecată a poveștii lui – moment în care cei dragi sunt tot lângă el – chiar dacă, spune el, e foarte greu de suportat și readus pe linia de plutire.

Procesul de ”șlefuire” continuă și-acum, pentru fiecare, oricât de evoluați am fi. Și nu se va încheia curând. Mereu învățam, avem parte de fel de fel de provocări. Întotdeauna alegem ceea ce devenim.

Nu (de aia) sunt o inspirație – Fără manual de utilizare

Nu (de aia ) sunt o inspirație este o cartea care te readuce pe calea acceptării aproapelui, îți apasă pe butoanele interioare ca să redevii la setările din fabrică – pentru că nu ai venit pe lume cu un manual de utilizare în care ți se spune că e bine să crezi că ești mai tare decât semenii tăi, perfect și mai bun decât cel de lângă tine. Nu ți s-a spus niciodată, în nicio altă viață înainte de aceasta, că tu ai mai multe drepturi, că tu, fără dizabilitate fiind, poți să spui ce vrei, când vrei, cui vrei.

Nu ți s-a garantat superioritatea în fața nimănui doar pentru că nu ai un defect fizic vizibil – dobândit sau din naștere. Nu ți s-a dat ție o ”carte fericirii” în care ți s-a spus că, în cazul în care folosești cuvinte care dau bine, chiar dacă nu le cunoști sensul, devii instant mai deștept, mai frumos, mai iubit de gașca ta, cineva demn de laudă sau premii mărețe .

Ceea ce scoți pe gură e fix ceea ce tu spui despre tine, nu despre cel pe care, fiind cu o dizabilitate, vrei tu să se simtă jignit, înjosit . Nu te fac deștept doar pentru că le scoți pe gură. Iar dacă ai fi adus cu tine ceva, sunt sigură că ar fi fost doar un îndemn la ”omul e mai mult decât ceea ce se vede”

Nu e o carte despre vreun geniu care a descoperit rețeta succesului absolut. În paginile cărții nu găsești nici o rețetă minune despre cum să fii cool ieșind din tipare – prin vorbe, atitudine, comportament și prezență fizică.

Inspirație pentru ceilalți…

Inspirație nu înseamnă a fi perfect, ci a fi autentic, să arăți lumii că ești om, cu toate imperfecțiunile tale, să fii fericit. Înseamnă să arăți că poți face greșeli și să înveți din ele, să te confrunți cu eșecurile și să te ridici din nou.