You cannot copy content of this page

Cărțile – un subiect sensibil (#1)

Acest articol îmi aparține! Și reprezintă opinia mea din acest moment. Rog insistent să fie tratat ca atare și să nu se facă analiză pe text. Nu specula și nu căuta printre paragrafe vreun nume de autor sau titlul unui roman. NU ai să găsești. NU despre asta este vorba aici. Nu arunc piatră spre nimeni, nu îndrept degetul spre cineva. Nici cartea nu va avea de suferit. Și poate nici autorul, mai știi?
Acest articol nu e pentru a lăuda sau critica. Este doar o observație personală, o opinie, o temă de discuție – se poate discuta pe marginea ei la infinit… și tot nu cred că am ajunge la vreo concluzie finală vreodată.
Acest articol nu este o critică de niciun fel, e doar opinia mea scrisă. De ce am ales să scriu? Pentru că mi-e dor de cuvinte, mi-e dor să scriu aici și despre altceva în afara recenziilor.
Ți s-a întâmplat să ajungi la jumătatea unei cărți, dar odată cu asta și la capătul răbdării? Și ca să nu dai cap în cap protagoniștii..alegi să închizi cartea, căci nu mai crezi într-o maturizare miraculoasă a poveștii?
Am ales conștient să scriu despre subiect pentru că mă macină tare un aspect: cărțile care urmăresc același tipar, cu acțiune care au aceeași linie plană. Parcă urmează aceeași rețetă – învârtitul în jurul a ceva – acest ceva care stă ascuns în cuvinte, în zeci și sute de pagini. Acel ceva pe care cititorul îl tot așteaptă cu sufletul la gură. Și tot citește.. așteptând să se întâmple ceva, să se schimbe ceva, să ..orice numai să nu mai aibă senzația că stă pe loc sau că citește de ore întregi o pagină trasă la xerox.
Vorbesc aici despre cărțile care încep frumos, te acaparează instant și te țin acolo, prinsă în acțiune, dar în acțiunea cărora te cam plictisești, te simți ținut cu forța. cu promisiuni deșarte. E ca și cum cititorul este amăgit precum un copil – căruia i se promite o prăjitură dulce, dar pe care mama întârzie voit să o dea copilului. De ce? Pentru că e prea dulce. Așa și în cazul cărților.
Nu am pățit asta doar o dată, ci de mai multe ori. Și mereu m-am întrebat de ce? De ce unii autori simt nevoia să lungească suspansul atunci când nu e cazul? De ce preferă să lungească o poveste inutil? De ce să preferința asta morbidă pentru a te repeta la infinit? De ce? Când repetarea asta poate plictisi, enerva și determina cititorul să abandoneze cartea.
Astfel de cărți sunt modul în care mulți autori se sabotează, își semnează sentința la dispariția de pe piața de carte aproape imediat. Și se mai întreabă de ce cartea nu se vinde? De ce cititorul nu a înțeles cartea, de ce nu a reușit bietul de el să priceapa altceva decât o poveste în care există doar replici care se vor inteligente, doar o alergătură continuă în cerc? De ce?
Asta întreb și eu retoric? De ce autori dragi vă omorâți cartea înainte de vreme? De ce vă grăbiți să o catalogați ca fiind bună, fără să țineți cont de cititori? Da, știu! Cititorii sunt proști și fix cartea voastră a făcut-o terci. Câtă prostie în capul cititorilor! Câtă lipsă de omenie și dovadă că cititorul nu-și susține autorii autohtoni. Câtă lipsă de curaj aveți! Sincer!
Da, dragi autori! Cititorul este al naibii de subiectiv în obiectivitatea lui, iar voi nu sunteți sinceri cu propriile voastre persoane. Vă supărați, vă dați de ceasul morții, scrieți postări că renunțați la scris pentru că, ce să vezi, cititorii nu merită să vă citească scrierile, dar NU sunteți suficient de maturi încât să… vedeți ce s-a întâmplat cu voi, nu cu cititorii. Voi cu voi trebuie să rezolvați problema. Fiți sinceri cu voi, coborâți puțin de pe norișorii pufoși.
Și știți ceva, dragilor? Dacă cititorul își asumă opinia, dacă el îndrăznește, cu frică, să spună ceva despre cartea voastră? Voi de ce nu vă asumați opiniile diferite, faptul că cititorii sunt diferiți și că, de la fiecare veți primi și laude, dar și bobârnace în plină figură? Vă e frică?
Și cititorilor le este, dar ei își ASUMĂ – ceea ce voi.. nu prea. Își asumă să fie criticat, etichetat și vorbit pe la colțuri sau în public. Își asumă și așteaptă oricând o reacție negativă din partea autorilor. Își asumă și nu se schimbă doar pentru că a fost făcut în fel și chip. Respect lor!
Nu zice nimeni că trebuie să renunțați. Nu zice nimeni că..nu aveți cititorii voștri. Dar care vă este scopul? De ce scrieți? De ce publicați? Pentru a fi citiți de cât mai multă lume cumva? Pentru a vă dărui lor poveștile? Păi asumați-vă asta! Cum? Prin sinceritate și maturizarea voastră umană și apoi prin maturizarea cărților pe care le scrieți!
Evoluați, dragilor! Faceți asta de la o carte la alta. NU stagnați, nu vă complaceți în aceeași poveste în care doar schimbați esențialul. Îndrăzniți! Exporați! Abordați noul, îndrăzniți din nou! Și fiți originali! Și nu vă mai supărați atunci când cititorii vă  critică într-un mod obiectiv.
Ce vină au ei că voi stați în aceași zonă, aveți același mod de a scrie, aveți tiparul deja stabilit și-l urmați cu sfințenie? Hai să vă zic ceva – nimic nou, desigur. Un autor este recunoscut încă de la prima pagină. Un autor bun și foarte bun, rămâne pe vechi cu stilul său – în care-l poate recunoaște oricine, oricând. Dar ce face el ca să fie citit și peste 30 de ani? SURPRINDE de fiecare dată prin ceva. Atrage. Încântă, învăluie în mister. Cucerește.
Vă spun sincer! Atunci când găsesc o carte de genul acesta, mi-e milă de carte. Mi-e milă de copaci, mi-e milă de timpul celui care a scris-o. Atunci când dau peste o carte de felul acesta..mi-e ciudă pe mine că nu mai sunt adolescentă, că nu mă mai dau pe spate cărțile în care protagoniștii sunt doar un Tom și Jerry moderni. Și mi-e milă de personajele cărții în care obligat-forțat trebuie să stea până la final. Mi-e milă de bietele personaje că trebuie să facă fix aceleași lucruri până amețesc, pentru că trebuie să spună aceleași replici spumoase, dar care la un moment dat nici haz nu mai au – doar enervează.
Întreb. Retoric. De ce ne batem joc? De ce vrem să ni se vândă cărțile cu prețuri mari? De ce vrem cititori de calitate? De ce vrem păreri bune despre cartea pe care am scris-o și am trimis-o în lume, dar  NU facem ceea ce ține de fiecare în parte? De ce nu oferim pe măsura cerințelor? De ce nu oferim mai înâi.. și abia apoi să cerem?
Mii de cărți mor în fiecare zi cu această întrebare între coperți. De ce?

Author

laura.apetroaie@gmail.com

Comments

13 noiembrie 2017 at 12:30 PM

Nu pot sa spun decat ca iti dau dreptate! Si pentru ca nu vreau sa o lungesc, nu o sa intru in detalii…



13 noiembrie 2017 at 1:39 PM

Bine spus! De multe ori si eu imi pun aceeasi intrebare. Eu cred ca tine de mentalitate. Nu vrem sa ne schimbam, nu vrem sa privim la 100 m in fata si nu doar la 10. De acord, gusturile nu se discuta, dar sunt cititori mai vehementi, altii sunt tacuti, altii sunt lingusitori. Ooo, da! Din pacate sunt si cititori care au anumite preferinte in materie de carti/autori si uita sa fie obiectivi. Cred ca si acesta este un motiv pentru care autorii (nu toti, desigur) nu vor/nu pot sa vada si “dincolo”



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: