Se spune că viața bate filmul. căci realitatea  are scenarist, regizor, producător, dar dacă nu ne place realitatea în care trăim, nu o putem schimba cu ajutorul unui pix, ci prin acțiunile proprii. Când filmul bate cartea, când filmul a ajuns la inima ta, așa cum nu a reușit cartea, nu poți decât să te bucuri că nu ai ratat un film bun.

Dacă o carte se bucură și de ecranizare nu fac prostia de a vedea filmul înainte, înainte de a citi cartea. Dar în cazul de față s-a produs excepția dintr-un motiv banal: habar nu am  avut că există cartea – publicată inițial în 1970. Acum, după ce am văzut filmul și am citit și cartea, NU regret absolut deloc încălcarea regulei.

Am vizionat filmul acum ceva ani, când habar nu aveam că povestea de dragoste dintre Oliver și Jennifer există și în variantă scrisă. Nu am știut și tare bine am făcut că am aflat doar după ce am văzut filmul, căci  dacă citeam romanul riscam să nu mai dau nicio șansă filmului – și e păcat să nu te bucuri de o poveste de dragoste. Filmul Love story are detalii care te țin cu sufletul la gură, cartea Love story, Erich Segal are detalii care te îndepărtează mult de poveste, de emoție și de frumusețea pe care ar trebui să o ascundă o astfel de poveste, de relație, de iubire.

M-am gândit că romanul Love story, Erich Segal mă va impresiona mult mai tare decât a făcut-o filmul cu ani în urmă, dar pe tot parcursul lecturii acesteia, am trăit cu impresia că ceva lipsește, că nu este aceeași poveste, că de această dată, filmul bate filmul, opinia mea. Am așteptat până în ultima clipă ceva, acel ceva care să îmi schimbe radical părerea despre carte, care să mă emoționeze până la lacrimi, să mă sfâșie, să mă determine să spun fără ezitare că aceasta este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am întâlnit-o în cărți.

În romanul Love story a lui Erich Segal mă așteptam, îmi doream și speram să găsesc o poveste de iubire care să-mi amintească de trecut, de anumite principii și valori umane, de reguli și conduite, de luptă și dorință de neoprit în dovedirea sentimentelor.

Cartea Love story, Erich Segal apare pentru prima dată în 1970, an în care.. refuz să cred faptul că, dragostea era un joc de copii sau adolescenți, că dovezile de iubire față de parteneră nu aveau de-a face cu sinceritatea, cu căldura și cu blândețea umană. Refuz să cred, de asemenea, că era floare la ureche să cucerești o domnișoară, că o dădeai pe spate doar pentru că îi adresai trei vorbe – care să-i arate cât de serios ești tu ca bărbat.

Încă de la început Oliver mi s-a părut ca fiind un bărbat neatent cu sentimentele persoanelor din jur, sigur pe el (în cel mai negativ mod), un bărbat care voia să arate ceva ce nu exista la el . Am avut impresia că toți din jur știau cine este, din ce familie vine, dar niciodată cine este el cu adevărat.

Nu am văzut la Oliver o dorință arzătoare de a se căsători cu Jennifer, nu am simțit dorința asta nici atunci când s-a contrazis cu propriul tata în luarea deciziei finale, nu am remarcat nici măcar puțină profunzime în cuvintele lui – nu am simțit iubirea – acea iubire capabilă să mute munții din loc, să înlăture piedicile din calea fericirii fără a răni pe cei din jur.

Nici Jennifer nu mi-a plăcut deloc. Repet asta, dar mi se pare un aspect esențial: nicio secundă nu am simțit feminitate în această fată, nu am simțit dorința de a se lăsa cucerită, vreun gând de a nu ceda atât de ușor în fața băieților. Nu am apreciat deloc faptul că, deși îl striga Preppie, nu a știu niciodată să-l domolească, să-i ceară puțin respect, să știe că merită mai mult decât primește. Nu tu delicatețe, nu tu fâstâcire, nu tu atitudine de femeie. Nu tu un gest care să-i spună lui Oli că-și dorește să fie curtată, că vrea să-l descopere, că vrea să se bucure de  fiorii dragostei. Relația lor nu a avut nici foc, nici fum, ci o iubire platonică.

Unde e iubirea din cartea Love story, Erich Segal?

Nu am înțeles care este mesajul din carte, pe cuvânt. Ce să înțeleg oare? Poate doar că în 1970 iubirea nu se cerea dovedită? Că nu avea nevoie de motive, că flirtul era de foarte mult timp istorie? Că femeia nu știa pe atunci ce vrea și se lăsa atrasă de primul bărbat care-i vorbea? Habar nu am, dar mi-a lipsit acea poveste de iubire care să-mi spună că nimic nu-i demodat atunci când iubești: nici cuvinte calde, nici plimbările, nici darurile simbolice, nici declarațiile de dragoste, nici ieșirea la dans sau la un meci de hochei.

Dacă tot e Love story (Poveste de iubire), atunci păi să fie poveste, să fie iubire, zic! Nu a fost sau nu mai știu eu ce-i iubirea. Nu știu prin ce an, dar cândva, fetele se lăsau greu cucerite, fierbeau băieții la foc mic, îi făcea și geloși pe cei care voiau să le cucerească. Pe atunci… nu mai știau săraci să să facă, ce să spună, ce să le mai dea sau unde să le mai plimbe, dar munceau ceva până se lăsau cucerite. Cândva, dar nu în Love story, nu în povestea de iubire a lui Erich Segal.

Poate am avut eu așteptări prea mari, poate nu mai știu eu cum e cu poveștile de iubire, poate că niciodată nu am știut ce e iubirea, dar Oliver și Jennifer nu mi-au intrat la suflet – nu prin așa atitudine, gesturi și cuvinte.

Oliver și Jenny s-au cunoscut la bibliotecă – ce loc frumos pentru o întâlnire, ce loc mirific pentru o poveste de iubire! Dar doar pentru mine, se pare. Deci Oliver avea nevoie de o carte pe care a mers să o împrumute de la biblioteca unde era Jennifer. Nu-ți imagina că aici, Oliver a dat-o pe spate cu declarația lui de apreciere a frumuseții feminine cu care era ea înzestrată. Povestea lor a început cu stângul: el a cerut cartea, ea a refuzat. Apoi a început ciondăneala, ocazie cu care ea încheie toată treaba cu două vorbe: ”Îmi placi”.

La un moment dat am zis că nu e nicio poveste de iubire în cartea asta. Era doar despre meciurile de hochei, despre colegii lui Oliver – despre cu totul altceva decât iubirea dintre cei doi. Dar ei se vedeau, vorbeau la telefon, stăteau împreună nopțile.

Love story, Erich Segal m-a alergat teribil printr-o poveste în care am căutat iubirea. Senzația că sunt în căutarea a ceva ce nu există în care am avut-o mereu, că sigur e doar un vis în care lipsesc manierele, atitudinea și blândețea – față de părinți, de iubită, de tot – deși a tot declarat că o iubește de nu mai poate.

Ce iubire este asta? Mai spunem că iubirea în literatura contemporană e pe principiul ”văzut, îndrăgostit, căsătorit împotriva tuturor? Stai să vezi aici! În Love story, Erich Segal lucrurile sunt și mai copilărești – un clișeu cât casa. În literatura contemporană mai e un refuz, o piedică, o salvare, un izvor de dulcegării, dar aici nimic! Dar poate sunt eu demodată și acum iubirea înseamnă ”tâmpitule”, ”pleacă din viața mea” și alte astfel de epitete pline de romantism.

Phil mi-a plăcut cel mai mult din toată cartea! Este genul ăla de bătrânel simpatic, genul de tată care-și adora fiica și nu îi poate refuza nimic – nici măcar faptul că fiica și ginerele său refuză categoric nunta în biserică – acceptă că cei doi se iubesc, sunt atei, iar asta nu-i schimbă deloc atitudinea față de fiica lui. E un personaj bun, blând și atât de rar găsit în cărți și în viața reală.

Ceea ce m-a făcut să dau cărții o notă de trecere, ceea ce m-a făcut să spun că o carte bunicică (de trei stele), a fost finalul. Abia la final am simțit un strop de iubire, am simțit atenția lui Oli pentru Jennifer, am simțit puțină disperare, dar și umanitate în sufletul bărbatului. Abia atunci, dar parcă prea târziu ca să ridice o carte la rang de cea mai bună carte de dragoste!

Love story, Erich Segal este o poveste de iubire atipică, o poveste cu care eu nu am putut rezona deloc, o poveste  care nu a reușit să mă emoționeze, să mă facă să-mi doresc să mai citesc – să am parte de acea senzație că mai voiam pagini.

Eu nu recomand cartea pentru că nu recomand atitudinea, nu susțin lipsa de maniere, de delicatețe și personalitate, lipsa de feminitate și îndreptare a lucrurilor – atunci când situația o cere.

Love story, Erich Segal sau cum să regreți prea târziu ce ai avut și nu mai ai, ce ai fi putut face și ce ai făcut de fapt. E prea târziu pentru regrete, e prea târziu să dai timpul înapoi. Și stai că mai era ceva ce mi-a atras atenția și chiar aș vrea să știu părerea ta:

– Când iubești nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată…

Abia aștept să-ți citesc opinia cu privire la acest citat. Mulțumesc mult pentru faptul cp-ți faci timp să-mi scriu, mai jos, gândul tău.

Lectură plăcută!