Dacă aș putea da timpul înapoi, atunci, cu siguranță m-aș opri în copilăria  fericită – poate nu plină cu de toate bunătățile din prezent, dar era plină cu zâmbete, cu emoții și mai puține frici. Dacă mi-aș derula filmul vieții, aș revedea la infinit episodul ”Sărbători de iarnă” – cel mai iubit moment de către toată familia.

Crăciunul avea mereu miros de portocale, vin fiert – savurat de tata și deserturi făcute în casă – devorate de către întreaga familie. Pe când îl așteptam pe Moș, coșul cu portocale mă ademenea mereu, mirosul, pulpa dulce și sucul delicios, trezeau în mine pofta de dulcele – pe care nu oricine și-l putea permite mereu, dar care nu lipsea din casă, de sărbătorile pline de povești și amintiri dulci. Am rămas cu bucuria de a desface portocală după portocală, de a o aranja frumos pe farfurie și de a mă răsfăța și bucura de fructe și căldura unei pături pufoase.

Mintea mi-e invadată de imaginea copilului curios, care fredona mereu melodii românești de pe Atomic, savura portocale adevărate – gustul copilăriei fericite și  nu se gândea prea mult la ziua de mâine.

Frigul de afară îmi îngheța obrajii, portocalele – care atunci când le desfăceai, parfuma aerul cu un miros unic, cu o savoare specială, cu senzația că, simpla atingere cu buzele a fructului zemos, îți oferea o super-putere – puteai opri timpul în loc.

Iarna și fructul, care pentru redă perfect – și întotdeauna, fără greș, zâmbetul și bucuria, au reușit să-mi tatueze pe suflet emoția, puterea și bucuria născută din lucruri simple, gust dulce acrișor și amintirea pe care o voi evoca întotdeauna oricui, chiar și copiilor (mei).

Portocalele spun și în prezent povești despre un trecut uitat, îngropat de griji și maturitate – pe care o luăm mereu prea în serios. Portocalele vor colora și îndulci și viitorul – dacă nu vom lăsa trecutul să moară și să fie înghițit de prezentul haotic și mereu pe fugă.

Am acceptat provocarea Simonei Rentea