Ai citit vreodată o carte în care să-ți vezi frânturi din trecut și prezent? În care cele două să se întâlnească atât de bine, să se potrivească și să se ciocnească dureros de sufletul tău? Dacă n-ai citit, s-ar putea ca romanul Florinei Sanda Cojocaru să fie o astfel de carte.

Pentru mine a fost o astfel de carte. O carte pe care am simțit-o dureros de aproape, de înfiptă în mine, pe de o parte, precum un tăiș ascuțit, ce a intrat adânc în interiorul meu, ca o vindecare subtilă, precum o mângâiere blândă, pe de altă parte.

O întâlnire cu trecutul într-un prezent plin de asemănări pentru un viitor plin de înțelepciune.

Romanul Elsa, Florina Sanda Cojocaru este atât de real, de tulburător, de educativ. Elsa este o lecție de viață, este despre lupta iubirii cu toate piedicile, cu mentalități limitate și sisteme învechite și oameni blocați între a face, a fi și a avea.

În romanul ce poartă numele protagonistei, tânăra este fiică, sora și mama pentru Matei – un copil special, cu nevoi speciale, este stâlp pentru mama ce se luptă cu depresia și dependențele – care o țin captivă într-o lume paralelă cu realitatea. Este o adolescentă ce simte pe propria piele urâțenia spitalelor, cunoscând mult prea bine urâțenia din interiorul celor de lângă ea – acele persoane care ar fi trebuit să o susțină, să o ferească de suferință, să o țină departe de durere. Și tocmai acele persoane o împing să cunoască întunericul, neputința și dramă plină de lacrimi.

Elsa începe propria luptă pe mai multe fronturi: lupta pentru salvarea frățiorului, lupta pentru scoaterea mamei din ghiarele alcoolului, lupta pentru vindecarea propriului suflet de boala numită nepăsarea unui tată indiferent și o alta pentru a se salva. Dar pe sine se lasă mereu pe ultimul loc

Elsa este de multe ori tratată ca fiind bolnavă, este internată și așa îl cunoaște oe cel de care se îndrăgostește. Tânăra  nu e bolnavă, ea doar tânjește după atenție și iubire, după ajutorul părinților – cei care o lasă cu greul pe umeri și dispar în treburile lor de oameni mari. – depresie, alcool, amantă.

Nu primește ajutor decât de la Doc. Doar el o ajută, o înțelege, o ascultă și îi face cunoștință cu iubirea – pe care nu o simte în stomac sub formă de fluturi, ci ca pe o nevoie, ca pe o evadare din lumea ei plină de probleme, ca un refugiu și ca un vis în care merită și ea fericirea.

O altă întâlnire cu durerea din trecut ce mi-a mângâiat prezentul și mi-a luminat viitorul.

M-am regăsit în Elsa, în frământările ei, în trăirile ei, în nevoile ei, în revoltele ei, în sentimentele ei, în iubirea ei, în luptele ei. În toată povestea Elsei am fost eu – eu cea din trecut, poate chiar și din prezent (atunci când am citit cartea). Am iubit-o pe Elsa, am înțeles-o și-am plâns în interiorul meu de fiecare dată când ea plângea.
Am învățat de la ea despre iubirea adevărată, din fiecare luptă, din fiecare acțiune, din fiecare gând, din fiecare eșec. Din tot ce era, a făcut și a simțit. De la ea an învățat să nu renunț niciodată la visele, dorințele mele. Să nu renunț la mine și fericirea mea.
Elsa m-a învățat ce e iubirea – sentimentul ce te poartă spre necunoscut, cea care îți transmite fiori și stări care nu ai crezut că există și pe care nu ai îndrăznit niciodată să speri că le vei simți vreodată.
Nu am citit o carte, ci pentru o perioadă m-am privit în oglinda vieții, m-am văzut pe mine. Și mi-aș fi dorit să mă pot îmbrățișa și spune fix așa:

Te iert pentru tot ce n-ai putut să schimbi, dar te-ai luptat din răsputeri. Te iert pentru ce-ai spus altora, dar te-a rănit întâi pe tine și abia apoi pe celălalt. Te iert pentru toate, dar nu te mai simți vinovată, nu te mai critica și nu mai plânge că n-ai putut salva, că n-ai putut opri, ca n-ai putut tot ce-ai fi vrut.

Așa mi-aș fi spus. Și mi-am spus asta, fără glas și fără cuvinte.
Eu am fost Elsa, eu știu ce înseamnă boala și neputința. Nu sufăr de tetrapareză spastică – ca micuțul Matei, dar m-am născut cu un defect fizic, iar pe Certificatul de încadrare în grad de handicap scrie clar: parapareză spastică. Cunosc prea bine această boală, dar pentru mine e doar un defect, nefiind afectată dezvoltarea fizică sau mentală.
Boala este strigătul mut al sufletului după ajutor, care imploră să-ți îndrepți viața, să faci anumite schimbări, să mergi în trecut și să îndrepți sau să rezolvi o situație, să renunți la anumite gânduri, tipare mentale care pot face rău minții și corpului tău. Boala este pentru corp, dar este și un semnal de alarmă: sufletul trebuie salvat
Pe Ilona. Mi-e tare drag acest nume. Ilona m-a făcut să mă gândesc la cineva drag din familie. Am înțeles-o și pe ea. Singurătatea, boala și neputința de a schimba soarta copilului… au împins-o spre un refugiu. Alcoolismul este o boală.-o nevoie de a uita, de a nu mai ști realitatea care te înconjoară.
Tatăl Elsei este un exemplu clar de ”așa NU”. Un exemplu negativ pentru fiică, o persoană toxică și nocivă în casa și familia distrusă de indiferența lui. Un personaj atât de real, care alege să fugă din fața problemelor familiei..în loc să-și asume rolul de soț și tată.
De la Doc am învățat să nu resping iubirea, să fiu mai atentă, să primesc tot ce mi se oferă și să dăruiesc tot ce am eu mai bun. Să nu-mi fie teamă de iubire, să fac doar ceea ce simt ca să nu am regrete mai târziu, căci regretele nu pot fi transformate niciodată în bucurie
De la relația Elsei cu Doc am învățat să prețuiesc viața, iubirea și fiecare moment în doi. Am mai învățat ceva: iubirea adevărată rabdă, suferă și este răsplătită.
Penelul autoarei Florina Sanda Cojocaru a scris pentru totdeauna în inima mea. Sufletul ei scrie pe hârtia veșniciei cărți ce merită citite și recitite ca să nu fie uitate. Mulțumesc mult pentru cartea oferită, pentru bucuria de a citi o poveste veșnic vie. Mulțumesc autoarei și pentru faptul că, prin intermediul romanului Elsa.. am devenit puțin mai bună.
Cartea se poate achiziționa direct de la autoarea Florina Sanda Cojocaru.
Lectură plăcută!