Stau și mă întreb acum de unde a putut ieși așa o carte? De unde această traictorie a unei povești de viață, plină de suflet? De unde atâta durere într-un suflet atât de blând precum îi este numele, sufletul și chipul? De ce a ales sufletul acesta măreț (al autoarei) să scrie o altfel de carte?
Sclipind la ultimul vagon, de Andreea Blându este o poveste de dragoste dulce-amară, scrisă cu sufletul, de o profunzime aparte. Este o poveste care-ți arată și acea parte a iubirii care nu-i netedă, nu-i lină, e plină de neliniște, ceață, furtuni și vijelii interioare, pot fi și durerile și tăierile în carne vie a unui suflet pornit într-o călătorie plină de necunoscut și transformări.
Pentru Nidia întâlnirea cu Eric a fost precum o călătorie cu trenul, dar care i-a lăsat singuri exact atunci când aveau mai mare nevoie de siguranță și protecție în fața intemperiilor vieții. Cei doi au rămas în fața un tunel. iar până au ieșit la lumină, amândoi au îngenunchiat de durere, au mers târâș prin unghere întunecate, amândoi, dar separat, căci fiecare a avut de dus propriile războaie sufletești.
Romanul e dureros, tăios, dar e atât de frumos. Tocmai durerea asta care rupe bucăți din tine, fără milă.. este atât de real, de special, de motivant și o cale perfect de analizare a propriei existențe.
M-am văzut așa clar în Nidia – o Laura ceva mai mică, mai tristă… care s-a agățat de iubire ca de colacul de salvare, dar de fiecare dată, a fost unul atât de nesigur, înșelător și nepotrivit. Nicio grijă nu am avut, până în ziua în care refuzul devenise atât de sonor în inima mea, încât am ajuns în punctul înfruntării: m-am văzut defectă. M-am certat cu Dumnezeu și-L acuzam pentru suferința mea, îi spuneam că nu mă iubește și mă pedepsește prin singurătate.  Am fost și eu pe podul prăpăstiei – dintre viață și finalul ei, dar n-am oprit la timp. Până am înțeles că Divinitatea mă susținea, până am înțeles că nu mă vrea singură și tristă, am suferit ca un câine, părăsită de speranță.
Eram o Nidia care a descoperit dulceața și frumusețea iubirii. Am aflat amândouă că iubirea are părți spinoase, care pot răni mai tare ca orice armă, a simțit răceala celui iubit, doar pentru că simteau, doar pentru că iubeau.
Sclipind la ultimul vagon nu este altceva decât speranța care este mereu vie, care pâlpâie fără putere, dar nu cedează în fața suferinței și nu dispare la niciun final de drum. Sclipind la ultimul vagon este o călătorie cu  trenul, care ne duce acolo unde e nevoie de noi, acolo de unde Nidia și Eric își învață propriile lecții, își vindecă rănile interioare, deși nu au primit nicio garanție că nu vor avea parte de alte răni și alte obstacole de trecut.
Nimic nu-i neverosimil în acest roman, nu există clișee.  Iubirea la prima vedere există! Știu că nu mulți sunt cei care cred în puterea iubirii apărută doar cu o privire, dar faptul că nu te-ai îndrăgostit fulgerător, nu înseamnă că-i imposibil! E reală iubirea, e reală durerea, e real fiecare cuvânt exprimat de sufletul Nidiei și al lui Eric.
Fiecare pagină a cărții e un amalgam de dulce, durere, amar. E un carusel de emoții, de momente în care iluziile se fac scum, durerile se vindecă și se întensifică, lacrimile curg, bucuriile sunt întotdeauna prea puține, iubirea devine puterea ce-i poartă pe amândoi prin apele tulburi, este curentul care-i scoate mereu la suprafață și-i îmbată cu fericirea de scurtă durată.
Nicio iubire simțită nu este imposibilă, atâta timp cât este rațiunea de a te dărui total celuilalt. Nicio iubire nu este imposibilă și nu rămâne neîmplinită, atâta timp cât a transformat pe cineva în cea mai bună variantă a propriei ființe. Nicio iubire nu este greu de împlinit, atâta vreme cât fericirea celuilalt devine scopul partenerului.
Nidia cunoaște iubirea, o simte și Eric o împlinește, o face fericită, atâta vreme cât el îi permite să-l iubească fără  ”nu”,”dar”  și ”pentru că”. Eric suferă în tăcere pentru neîmplinirea interioară, pentru greșelile pe care, crede și simte, că le-a făcut în trecut.
Se spune că durerea unește, dar pe Eric și Nidia i-a unit doar sufletește, căci fizic..au fost prea puțin unul lângă altul, iar iubirea lor, imposibil de posibilă, a trecut test după test – nu a avut nicio restanță. Iar examenele nu au fost deloc floare la ureche.  Capcanele minții și durerea nu i-a ocolit niciodată.
Știu cât de tare a durut tăcerea, distanța. Am simțit-o și eu cândva. Dar am simțit-o și în fiecare secundă, când paginile din jurnalul Nidiei deveneau pentru mine, prietena ei, bucată de suflet așezată în palmele mele. Am avut bucățile din sufletul ei..până la ultima fărâmă…
Sclipind la ultimul vagon de Andreea Blându este cea mai bună lecție de viață pe care iubirea o poate oferi celui care nu se decide, care așteaptă timpul să hotărască în locul său, îl lasă pe altul să decidă sau se teme să-și asculte vocea interioară. Pentru iubire nu este niciodată prea târziu, nimic nu-i imposibil. Iubirea nu are nevoie de rațiune. Eric află toate acestea într-o zi, când teama l-a eliberat din labirintul minții. Dar mai există timp? Mai poate Eric să-și trăiască iubirea pe care a așteptat-o întotdeauna. A iubit-o, O iubește și o va iubi.. dincolo de timp!
Nidia a simțit asta întotdeauna, nu a fugit de riscuri, nici de ceea ce simțea – sentimente ce-i dădea aripi și-i răneau inima. Nu a încetat nicio clipă să spere, să viseze. A avut mereu curajul să-nfrunte fiecare monstru din mintea ei, dar și pe cei din viața iubitului  a celui pentru care trăia în iad sau Rai .
Nidia nu a plecat de lângă Eric! Nici atunci când i-a spus că nu o iubește – mințindu-se pe sine, nici în clipa în care el a decis pentru viața amândurora, nici când el a tăcut și s-a îndepărtat, nici când a fugit de propriile sentimente pentru fata care l-a iubit  sincer, deschis, curat și profund. Ea nu a dat bir cu fugiții nici măcar când a aflat că nu-l va avea niciodată doar pentru ea!
Nidia a clacat în fața loviturilor pe care le-a primit, fără milă, atunci când toată viața ei s-a dovedit o minciună. Nu i-a fost ușor să piardă totul. Lumea ei s-a zdruncinat, tot ce-a contat a devenit amintire, iar Eric era departe. Dar ea iubea dincolo de piedici și rațiune. Și a iertat.
Eric a primit de la Nidia dovada de iubire supremă, a transformat iubirea pentru el într-o iubire eternă. Regrete, durere și-o iubire perfectă. Regretele sunt târzii,  sunt firești, umane și normale dar realitatea nu mai poate fi schimbată! Asta e cel mai greu, dar acest final este o altă dovadă de iubire, o dovadă că Nidia l-a iertat și nu-l consideră vinovat pentru neîmplinirea totală a iubirii lor – care nu va avea niciodată sfârșit!
Cât de puternică să fie un cititoare, cât de permisivă și calmă, în față unei povești de iubire tulburătoare – poveste care te dărâmă și te montează la loc, niciodată la fel de slabă. De cât timp să fie nevoie pentru a înțelege și atitudinea  Nidiei și deciziile lui Eric – fără să nu-ți dorești să intervii, fără să nu-l pălmuiești pe falsul insensibil, iar pe visătoarea incurabilă.. să o scuturi puțin?
Mi-am dorit! Dar nu rezolvam nimic! Mi-am tras o palmă, la propriu, în fața unui deznodământ neașteptat. Dar asta nu mi-a dat dreptul să critic nici povestea, nici personajele extrem de reale. Pe frumoasa Andreea Blându.. nu o consider vinovată pentru absolut nimic!
Nu așa trebuia să fie această recenzie. Dar despre Sclipind la ultimul vagon nu pot vorbi decât cu sufletul! Îi mulțumesc autoarei Andreea Blându pentru încredere, răbdare și susținere!
Sclipind la ultimul vagon, Andreea Blându este  un pansament, un tratament, o mângâiere! Caută-l aici și citește-l! Neapărat! Este un cadou, de la suflet  la suflet, o răsplată. E o bucată din autoare – care are atât de multă frumusețe și iubire de oferit..încât scrie povești pentru suflet!
Andreea Blându, la mulți ani de cârți memorabile! Te iubesc, suflet frumos!