Vremea de afară nu mă duce cu gândul la decât la oameni. E o vreme ploioasă și rece, întunecată și neprietenoasă, mereu tristă și nimic din acest tablou nu-mi vorbește decât despre sufletul uman – mereu posomorât, obosit și îngreunat de griji, probleme și gânduri care nu se mai sfârșesc.
Azi Dumnezeu nu a aprins lumina, cerul e gri și plânge. Azi natura e doar o zi de toamnă rece, mult prea rece și deloc blândă cu sufletul bolnav – boli înăscute sau căpătate, reale sau închipuite.
În lungile mele discuții cu Divinitatea, am tot spus că iubesc natura și oamenii; iubesc natura și ador vremea blândă și caldă.. așa cum nu mai sunt oamenii, din păcate.
Din ploaie de toamnă, văd acum pe geam o iarnă decisă să nu plece prea repede, căci e în dreptul ei, e  timpul ei și momentul ei să se manifeste, să-și arate blândețea, dar și răceala, frumusețea, dar și partea întunecată, bunătatea, dar și asprimea. Exact așa cum face și el, omul – indecis, dur fără motiv, rece ca gheața, convins că nu s-ar mai putea schimba.
Am tot simțit și gândit că măcar de vreme bună să ne bucurăm, de timp cald și de blândețea fiecărui anotimp, căci dacă nici măcar atâta bucurie nu am mai avea, de la oameni nu pot să aștepți nimic (bun) vreodată.
Și nu sunt pesimistă. Și nu văd doar partea goală a paharului sau doar defectele din omul de alături, dar prea mai lovit de ghețare umane, de insensibilitate, încăpățânare, de reproșuri și cuvinte dure, care să trântească pe celălalt într-un hăul adânc.
Ninge frumos acum. De-ar ninge așa frumos și liniștit cu  fulgi de iubire și în sufletul omului. De-ar picura iubirea acolo unde-i durere, ca să apară vindecarea. De-ar picura iubirea acolo unde-i teamă, ca să apară curajul. De-ar picura cu iubire acolo unde-i răutate, ca să înflorească bunătatea. De-ar picura cu iubire acolo unde-i înverșunare, ca să răsară îngăduința. De-ar ploua de-a dreptul acolo unde doar norii negri tună și fulgeră, ca să apară curcubeul frumuseții. De-ar inunda cu iubire, acolo unde-i pustiu și sec, ca să ofere strălucire și zâmbet ochilor și chipului urâțit de încrâncenare.
De-ar uda gândurile negative să se spele de atâta energie înnegrită de ură. De-ar stropi cu iubire fiecare colțișor de inimă, ca să nu mai rămână colbul trecutului dureros. De s-ar transforma iubirea într-o lavă care să erupă și să inunde întreaga ființă. Dacă, dacă.. toate anotimpurile vieții ar fi fericite și liniștite.

Omul  în primăvara lui

Nici în primăvara vieții omul  nu e fericit. Nu-i liniștit și nici nu se bucură de nimic. Primăvara lui e doar în alb și negru, e doar o muzică urlată și zgomotoasă, e doar un cât înlăcrimat și care te zdruncină neîncetat și tulbură gândurile ce abia îmbobocesc.
Omul în primăvara lui cheamă ploaia. Și nici aceasta nu e caldă, ci rece și bulbucată ca gândurile ce-i străbat mintea. În primăvara lui, omul caută neghina din tot binele, răul din toată culoarea, umezeala din fiecare mănunchi de trăiri.
Omul caută și găsește în primăvara vieții lui tot ce-i mai puțin bun. De ce? Pentru că nu poate trăi în bine, nu poate trăi frumos. De ce? Pentru că i se pare anormal să aibă liniște, să râdă. să se bucure sau să cânte. E prea obișnuit cu primăvara lui atipică, cu primăvara lui mereu inundată de lucruri imperfecte, care nu-s niciodată clare sau la locul lor.
Omul în toată primăvara lui se agită, se înverșunează, caută să nu rămân senin și cald. Și apoi dă vina pe viață, căci viața face omul.. niciodată omul nu-și creionează primăvara vieții după plac.

Omul în vara vieții lui

În vara vieții se mai bucură și omul, mai râde, mai dansează, e mai blând. Dar nu prea mult, căci îi lipsește agitația și activitatea sa – aia de a căuta mereu motive de furtună grea, cu fulgere de ceartă și tunete scandaloase.
În vara vieții lasă puțin mai moale totul, ca să nu se topească de căldură. Nu-și umple cu energie caldă rezervorul, ci stă în casă la răcoare – de parcă n-ar fi sătul de recele ce oricum îl prea încântă mereu.
Ce joc frumos e vara în natură, ce cântec blând, duios și chiar profund, dar omul face, face și iar face, se agită, se încruntă și uită iar că-i vara lui, că-i vremea să se mai asculte, să se mai îmblânzească doar puțin…
Vara trece repede și omul se plânge doar. Că vara vieții i-a trecut, că n-a simțit-o sau că nu a fost destul. Dar uită mereu că trecem prin timp și prin fiecare etapă, dar e important că trece sau cum a trecut prin fiecare zi din timpul verii?

Omul bogat și toamna plină de culoare

În toamna cea bogata și plină de culoare, omul este mereu în căutare precum o furnicuță ce nu poate sta pe loc nicio secundă. Culege informații, mai tună un scandal, mai varsă din paharul cel umplut cu durere. Mai tace, dar e mereu ispitit și invitat forțat la nu știu ce ploaie torențială cu iz de nemulțumire.
În toamna vieții, omului îi plouă continuu, mocănește și fără oprire. Mereu îi curge din cerul minții picuri de durere, nerecunoștință, dor, neputință . Sau poate dor de ceartă ne încetată. E un suflet ce nu poate sta departe de astfel de episoade, nu vede nimic, nici durere, nici culoare, nici dor – el doar își plouă peste alții durerea neîmplinirii – care era doar responsabilitatea lui.
Toamna omului cu poftă mare de vâlvă culoarea nepotrivită, soluțiile nu aduc mulțumire, acțiunea lipsește și gura nu se oprește, nu tace, nu gândește, nu simte, doar vorbește.

Omul când iarna-i grea

Și-omătul îl încurcă să ajungă pe oriunde poate să arunce sămânța de scandal. E atâta iarnă în om, e atâta rece și-atâta lipsă de culoare, de blândețe și voioșie.
E atâta iană în sufletul lui, încât albul de afară nu-i decât un bulgăre, iar în interior sunt doar troiene imposibil de escaladat. E iarnă în om, e iarnă afară, e frig el. Și doare. E iarnă afară, e iarnă înăuntru, e iarnă cumplită și nu pot să intru. Să sufle cineva iubire în iarna ce-a grea, să sufle oricât și oricând, să scape bietul om de zăpada grea.
Uneori..  nici iubirea nu mai are putere, să sufle, să spere, să schimbe ceva, dar ea insistă, nu renunță, nici nu piere. Mai are-o speranță, o viață, insistă, renunță și o ia de la capăt cu speranță.
Vezi? Câte anotimpuri trec peste sufletul omului, iar el cât de puțin se bucură de tot ce vede, ce simte, ce are. Cât de puțin timp mai poate avea, dar el tot caută altceva, mai bun, mai mare, mai altfel decât are. Pierde timp, dar nu-l va putea recupera vreodată.
Nici nu mai știi ce anotimp e afară, nu știi nici măcar ce anotimp trăiește omul acum, dar peste două ore totul se poate schimba. Trece prea repede de la iarnă la primăvară, de la toamnă la vară. Ba chiar de la iarnă la vară și invers.
Omul și ale sale anotimpuri. Nu știu dacă omul trebuie iubit mai mult sau poate că anotimpurile sale au mai multă nevoie de iubire.