Aveam vreo 15 ani (sau puțin mai mult, dar eram adolescentă) atunci când, o tipă cu care corespondam prin scrisori, mi-a recomandat cartea Copilul născut joi, de Sandra Brown. Îmi aduc aminte că am căutat cartea atunci, dar nu am găsit-o, apoi am uitat complet de ea. Peste ani mi-am amintit de recomandare, am găsit-o și tot necitită a rămas, căci alte cărți deveneau prioritare și îmi trezeau curiozitatea.

Anul acesta, din dorința de a reveni, de a mă vindeca emoțional, de a readuce în viața mea pofta de lectură, m-am lăsat captivată de povestea asta, a copilului născut joi. Aș spune că e o poveste atât de simplă, dar gândindu-mă puțin.. chiar nu a fost o poveste atât de banală, de lipsită de sens, fără substrat.

Adolescentă fiind,  am asociat-o întotdeauna pe Sandra Brown cu cărțile din genul erotic. Dar citind acum romanul, pot să spun că nu este nici măcar puțin erotic. Mă amuză propria mea părere, cam cât de copil eram pe atunci. Slavă cerului că m-am mai luminat la cap acum – se simte ironia, da?

Copilul născut joi – titlul care m-a dus cu gândul la un cuplu care va da naștere unui copil (într-o zi de joi), dar nicio secundă nu mă așteptam să se numească astfel dintr-un alt motiv. Nu a fost previzibilă nici măcar cu titlul cărții, iar asta este atât de bine.

Personaje puternice, personalități bine creionate, atitudine, tărie, putere de convingere, principii și valori care oferă fiecăruia propriul stil, propria capacitate de a decide. Numai că, viața tuturor se schimbă, fix atunci când se crede că nimic nu poate schimba ceva, că nimeni nu va avea puterea asupra nimănui. Viața e mereu surprinzătoare, nu?

M-a surprins numărul redus de pagini pentru o carte semnată de Sandra Brown, dar chiar și așa, acțiunea te ține în priză, te poartă prin viața fiecărui personaj. Totuși.. voiam parcă mai multe detalii, să se insiste mai mult pe anumite aspecte – peste unele situații s-a trecut mult prea repede, din punctul meu de vedere.

Ann și Allison sunt gemene – seamănă fizic, dar sunt atât de diferite în rest. Când Allison află planul surorii sale, dar și ceea ce vrea să facă, de fapt aceasta, tentația cea mai mare a tinerei este să refuze propunerea și planul ei nebun. Dar cea mai mare nebunie este alta: acceptul pe care-l oferă, până la urmă.

O simplă operație de mărire a sânilor o forțează pe Allison să intre în rolul surorii sale elegante, îndrăgostite de viitorul soț, David. O simplă întâlnire cu David și prietenul său, Spencer, o emoționează teribil pe aceasta, iar destinul o face să.. rămână în atenția celor doi.

Nimic nu părea să strice planul femeii care voia să arate mai bine – pentru ea și soțul ei, însă surpriza de care are parte Allison, emoțiile pe care le trăiește, modul în care Spencer o face să se simtă, dar și decizia acestuia de a vorbi despre  un adevăr dureros, o determină să ia taurul de coarne, să pună capăt chinului, să spună adevărul.

Am apreciat-o mult pe Allison, m-au amuzat reacțiile ei, m-a încântat puterea și modul în care a ales să pună capăt minciunii cu care nu a fost niciodată de acord, căci sărutările pe care i le dă cumnatului, tensiunea sexuală pe care o simte în preajma misteriosului Spencer, o fac să se simtă incomod, o sperie și o pun în situații extrem de dificile, periculoase și complet necunoscute – devine și mai convinsă că singurătatea e făcută pentru ea.

De aici mă așteptam la mai multă tensiune, dramă, certuri, dar s-a trecut foarte repede peste nebunia lui Ann Leamon, să se insiste puțin asupra iertării, a împăcării dintre David și Ann. Am simțit nevoia de mai mult …

Imediat după aflarea adevărului, Spencer Raft începe să o curteze pe Allison, să-i vorbească de iubire și despre ceea ce simte pentru ea. Și în această situație.. mi-ar fi plăcut mai mult ca Spencer să crească puțin tensiunea dintre ei, să se îndepărteze și să o lase pe ea să conștientizeze că nu-i este deloc indiferent. Abia apoi să-i spună că vrea să o ajute să-și împlinească dorința arzătoare.

Nici nu erau împreună, dar All și Spencer pleacă împreună într-o călătorie. Allison este surprinsă de sine, de curajul de a pleca alături de un străin într-o călătorie – locul unde reușesc să se cunoască, să se descopere, iar temerile lui Allison ies atunci la lumină. Va reuși oare să treacă peste fiecare teamă, peste sentimentul de jenă?

Voiam parcă să văd și mai clar evoluția, să văd cum se dezbracă de haina fricii, cum își eliberează ființa de vălul nesiguranței în care l-a păstrat atâta vreme, cum își evidențiază și mai mult frumusețea sufletească, dar și pe cea fizică.. Cum înflorește așa cum ar trebui să facă orice persoană – mai ales dacă e femeie.

În ciuda faptul că mi-am dorit mai mult, uneori mai intens și mai lent, romanul Copilul născut joi, a reușit să mă bucure, să mă emoționeze și să mă  gândesc la cât de mult ne putem înșela în privința vieții și a oamenilor – mai ales a acelor suflete care ajung să însemne atât pentru noi. Mi-am dorit mai multă emoție, mai multă tensiune și situații complicate – care să-mi aducă sufletul într-o stare de extaz total.

Imediat ce-am terminat romanul, în timp ce spuneam că mă așteptam ”la puțin mai mult”, am aflat că povestea aceasta ar avea o continuare, că Sandra Brown ar fi continuat emoția într-o altă poveste.

M-am bucurat de Copilul născut joi, așa cum mă voi bucura de Să nu trimiți flori. Mă bucur de un singur lucru: Sandra Brown continuă să mă surprindă cu povești care-mi ajung la suflet.

O întoarcere în timpul vacanțelor de vară, o reîntâlnire cu autoarea care mi-a pus inima pe jar și mi-a înfierbântat mintea, o dorință de a retrăi amintiri.. și de a scrie cândva despre ele – asta a însemnat, de fapt, lectura romanului Copilul născut joi, de Sandra Brown.