Băiatul cu pijamale în dungi, John Boyne este cartea despre care mi-am dorit să scriu imediat ce am terminat-o de citit.  Nu am reușit asta, iar de atunci și până acum, m-am întrebat de ce? Răspunsul e ciudat, deloc tipic pentru mine. Cartea aceasta mi-a plăcut, dar continui și acum să mă gândesc la ce anume nu a fost pe placul meu.

Nu am mai citit nimic de John Boyne, dar nici nu știu dacă aș citi altceva scris de el.  Nici nu știam că este autor de cărți pentru copii. Nici asta nu contează.  Cărțulia aceasta este frumoasă tocmai pentru că e povestea lui Bruno. Este frumoasă pentru că are în centrul ei un copil plin de viață. Extrem de curios și supărat pe tot ce înseamnă schimbare în viața lui. E povestea lui și nu merita să i se taie aripile. Dar în perioada nazistă, în lagăre nu mai contează cine ești sau ce meriți.

În povestea lui Bruno nu mai contează copiii, căci suntem oricum în lumea celor mari, în universul cruzimii, al neputinței și al urii față de umanitate. În povestea acestui copil, vinovații fără vină plătesc mult prea scump  dorința de a face bine.

Băiatul cu pijamale în dungi – lumea celor mari e complicată

Și de neînțeles pentru Bruno și sora lui ceva mai mare. E de neînțeles de ce trebuie să se mute, de ce nu-și vor mai vedea prietenii, de ce își lasă casa frumoasă? Răspunsurile adulților nu-l încântă deloc pe micuț, dar a aflat că nu trebuie să înțeleagă oamenii mari, ci să facă doar ceea ce spun oamenii mari.

Vechiul e lăsat în urmă, noul acceptat cu reținere, teamă și revoltă interioară. Dar niciun sentiment, niciun cuvânt nu va schimba inevitabilul pentru băiat și familia sa. Viața ți se poate schimba într-o secundă, fie și pentru că, tata trebuie să se mute cu serviciul.

Explicația este sigură, dar pentru Bruno, mutarea nu este necesară. El vrea acasă, la școala și prietenii lui. Vrea viața dinainte, dar în lumea celor mari, nu copiii decid. Cel puțin, deocamdată.  Bruno, nu decide pentru ai lui, ci pentru el, iar decizia va afecta pe toată lumea, mai ales pe cei mari.

Băiatul cu pijamale în dungi – lagărele naziste prind în capcană suflete nevinovate

Din acest motiv NU recomand cartea copiilor. Nu este interzisă, așa că nici eu nu aș putea opri un copil să citească acest roman.  Nu recomand cartea pentru că în mijlocul răutăților este durerea. Durerea unui copil – cu intenții bune. Bruno nu voia să dea bătăi de cap, nu voia să încalce reguli. Voia doar răspunsuri, doar să înțeleagă oamenii mari. Mai voia să aibă prieteni, să se joace, să exploreze nul loc numit ”acasă”. Dar unde el nu era fericit.

Nu recomand cartea copiilor pentru că nu ar înțelege de ce a existat atâta rău, de ce trăiau unii pentru a face rău altora. Nu ar putea trece peste ideea că a existat cândva o nație care să trăiască doar pentru a pedepsi crunt nevinovați. Nu ar putea accepta un adevăr: acela că, uneori, copiii plătesc prea scump greșelile adulților.

Da, copiii trebuie să cunoască istoria și trecutul. Și se poate face asta sub o altă formă. Mult mai puțin brutală. Nu e nevoie să li se ascundă adevărul, ci doar să-l adapteze pentru vârsta lor. O astfel de carte, pe care chiar o recomand copiilor este Am supraviețuit atacurilor din 11 septembrie 2001 – Lauren Tarshis

Persoana nepotrivită, la locul nepotrivit curmă destine

Deși este o carte scurtă, mi-a fost imposibil să o citesc dintr-o suflare. M-a durut povestea, m-a durut fiecare nedreptate făcută micuțului Bruno. Nimeni din familie nu-l trata așa cum ar fi meritat. Vorbim de un copil de câțiva anișori, nu de un adult, nu de un robot. O ființă cu nevoi, cu personalitate proprie – care ar fi înțeles mult mai mult decât s-ar fi așteptat oricine. El oricum a priceput, dar toți s-au ascuns după masca de adult ocupat și atotștiutor.

Cât de mult se greșește când adevărul este ascuns, când un copil este tratat ca fiind neștiutor – doar pentru că e copil. Da, oamenii mari sunt enervanți. Și tare m-a enervat mama lui Bruno. Cu atitudinea ei față de băiat, cu ceea ce și-a însușit, cu minciunile ei. Dar și cu plecarea din final. Da, nu mai avea ce face, dar parcă prea repede a terminat autorul povestea, iar ea prea repede a fugit de adevăr.

Tatăl lui a plecat forțat de împrejurări. Dar din vina adulților Bruno a căutat răspunsuri, a căutat să arate că e un om mare într-un corp de copil. Dar nu a fost nimeni dispus să-l asculte, să-l înțeleagă și să-l ajute să afle tot ce-l frământa. Adulții forțează copiii să caute în altă parte ceea ce li se refuză. Părinții l-au forțat pe Bruno să iasă din zona de confort, să caute, să descopere ce se află dincolo de gard. Locul în care i-a fost interzis să ajungă, să pătrundă, să vadă.

Pata e pentru cei care rămân, nu pentru cei care pleacă și nu se mai întorc

Ce nu a înțeles Bruno? Cine este tatăl lui și care era serviciul lui. Nu ar fi înțeles că a el conduce lagărul de după gard, că din vina lui, familia și singurul său prieten, suferă cumplit. Nu avea cum să priceapă, dar mult prea târziu a decis adultul, capul familiei, să-i retrimită pe cei dragi departe de moartea sigură.

Consecințele sunt catastrofale, iar regretele mult prea târziu. Nu poți trăi în Auschwitz, fără ca asta să nu te schimbe. Nu poți fi călăul nevinovaților, fără ca asta să nu doară. Iar pe tatăl lui Bruno l-a durut. Dar a fost tardiv. Prea târziu ca realitatea să mai poată fi schimbată în bine. Binele la Auschwitz nu există pentru nimeni.

Povestea băiatului cu pijamale în dungi mi-a amintit de August Pullman din Minunea, R,J Palacio. Dar și de Sam din Băiatul care voia să-și construiască lumea, Keith Stuart,iar întrebarea-concluzie este una singură: Cât mai trebuie să sufere copiii pentru a fi acceptați, așa cum sunt, de întreaga societate? Nu cred că voi afla vreodată răspunsul..

Cartea Băiatul cu pijamale în dungi, John Boyne a apărut la Editura Rao și o recomand adulților ca să înțeleagă copiii și tainele ce le ascund în propriul suflet.