Habar nu am când a trecut fiecare zi, habar nu am când am ajuns la finalul numărătorii. Realizez acum că deja.. mi s-au scurs printre degete, treizeci și una de zile – precum nisipul unei clepsidre. Și chiar dacă voiam, timpul nu îl pot opri. Timpul trece repede, doar așteptarea rămâne, doar tăcerea se adâncește. Doar atunci când nu zâmbești, totul devine trist.
Dar eu nu sunt tristă, nu-s nici măcar demoralizată de trecerea timpului – pe nesimțite, nu-mi curge nicio lacrimă din ochiul drept, atunci când mă gândesc la faptul că deja s-a scurs mai bine de jumătate din 31. De-acum să spun că-s bătrână și că mă îndrept cu nerăbdare spre vârsta de 32 de ani bogați.
Să mă opresc zic din bătut câmpii. Despre altceva e vorba în acest articol, numai că mintea mea zboară iute spre cu totul altceva. Să-i dau două palme minții.. și să revin la oile cărțile mele citite luna asta.
La cum am început, am avut o vagă impresie (vagă spre siguranță) că luna asta va fi un mare rateu din punctul de vedere al lecturilor. Crezi sau nu, dar tabloul nu arată atât de înspăimântător precum mă așteptam încă de pe la jumătatea lunii.
Deși mi-aș fi dorit să mai am timp la dispoziție, să mă mai pot întâlni și cu alți autori, luna aceasta am lansat unsprezece invitații literare.  Dacă eram eu și mai organizată decât am fost, reușeam să mă văd și cu alții – cel puțin două întâlniri ar mai fi avut loc în ianuarie, dar pentru oboseala psihică își cam scoate ghearele, nu am avut cum să obiectez prea tare.
Din cele unsprezece întâlniri literare, două sunt revederi, recunosc! Da, poate și din acest motiv, nu am reușit să am timp de mai mult, dar să știi că nu regret nimic. Sunt foarte mândră de această realizare.
Dacă ar fi să contabilizez și mai exact, am primit vizita a unsprezece autori, am călătorit împreună cu fiecare și-am adunat peste 2000 de kilometri mentali. Eu spun că-i destul de bine și că este loc de și mai bine în lunile următoare.

Am cunoscut Îngeri rătăciți și le-am aflat povestea înduioșătoare. Am trăit și simțit trecutul dureros, plin de lipsuri, nevoi. Întotdeauna înconjurați de nedreptate, neputință și lipsă de omenie. De fapt, dacă stai să analizezi, nu există mari schimbări între ”atunci” și ”acum”. Astăzi nu este altceva decât un ”acum” mascat, aranjat și cosmetizat perfect.

I-am cunoscut pe Nidia și Eric și-am văzut cum e Sclipind la ultimul vagon. Am simțit iubirea lor, durerea lor. Am trăit fiecare moment alături de personaje, m-am întristat și vindecat, deopotrivă. Povestea e tristă, lecțiile de viață sunt dure, dar eu m-am simțit revigorată după lectură. O poveste amăruie..dar amintirea personajelor e dulce.

O singură zi a fost cea în care am citit O singură minune. Și m-am bucurat de o poveste precum te bucuri de o prăjitură. E dulce și bună la început, la jumătate simți deja regretul că se va termina, iar la final.. oftezi că s-a terminat  de tot prăjitura. La carte m-am oprit cinci minute, am închis-o. Apoi am citit finalul. Ce?! Voiai să plâng?! Eu nu!

Am învățat cum să aprind felinarele interioare pentru a putea fi.. puțin mai fericită. Felinare stinse a aprins dorința mea din miez de noapte. Și-am citit până la 4:00 dimineața! Povestea asta mi-a dat aripi, mi-a tăiat elanul, m-a durut tăietura, apoi m-a înălțat sus.. spre recunoștință!

Am avut parte de o reîntâlnire. Aceasta a fost Încă o dorință a mea. Și mă bucur că am călătorit și-am revăzut ce face Ana, le-am revăzut pe fete, l-am simțit și mai bine pe Brian și pe Victor l-am înțeles acum și mai bine. Dulcele-amar al vieții, cu bucurii, tristeți și adevărate drame, cu dureri și zâmbete printre lacrimi. Asta da, Încă o dorință!

Iarna asta am fost încă o dată În casa bunicilor. Nu am putut să scriu despre cartea lui Ionel Teodoreanu, dar am recit cartea, mi s-a făcut dor de tot ce-a fost și am scris despre călătoria mea, dorul și iubirea mea pentru bunica și despre dorința de a mai revedea în casa ei, alături de bunicul. Am plâns scriind, am plâns când mi-ai spus că te-am făcut să plângi. Dorul de bunici e de neoprit!

Apoi am aflat Secrete într-o poveste captivantă. Am simțit iubirea care trece orice test, orice piedică și pe care nimic nu o împiedică să se intensifice, să crească, să se înmulțească, să devină și mai puternică, mai protectivă, mai intensă.

Curiozitatea m-a făcut să pic în ispită chiar și să-mi vadă  și ochii mei un Jurnal de cititor – al unui Don Juan al cărților. Am avut așteptări mari, poate prea mari, dar ”păcatul” meu nu m-a încântat peste măsură.. Nici jurnalul și nici Don Juan -ul să nu m-a fermecat.

Am savurat lumea de basm a copilăriei și am cunoscut-o luna aceasta și pe Maria – cea cu fulgii de nea. O lume perfectă, în care binele învinge răul și cu toții învață lecțiile din propriile greșeli, dar și din greșelile altora.

De parcă nu-mi era de ajuns dorul de bunici. Am plâns și la finalul unei călători nesperate, în care Îngerul păzitor mi-a spus povestea lui și mi-a demonstrat că pot avea încredere în el. Mi-a zis doar să am încredere că el (împreună și cu alții îngeri și forțe ale binelui) pot face minuni, pot să-mi transforme viața într-o minune! Serios! Mi-a spus doar să cred și curând voi vedea și simți minunea. Pot eu să nu-l cred?!

La ultima întâlnire literară.. am vrut să ascult un Cântec lin. Ultima călătorie literară..chiar mi-am dorit să fie ușoară, melodioasă și suavă precum un cântec. A fost doar un cântec nebun, zbuciumat. Din cauza cântecului nu am mai putut citi nimic în ultima zi a lunii.

Treizeci și una de zile pline, intense, zbuciumate, poate odihnitoare sau fără somn, triste sau cu zâmbete la purtător, cu recunoștință , sinceritate și daruri neașteptate au strâns mii de cuvinte ale sufletului, împărțite în treizeci și șapte de povești unice!
Nu-i rău deloc! Există loc de mai bine, din ce în ce mai bine! Abia aștept să văd ce-mi rezervă luna februarie a anului 2018. Și deja spun că și luna care vine am o veste bună pentru tine, prieten drag al blogului!