O fată din bucăți, Kathleen Glasgow este cartea despre care, am știut, din start, că mă îmi va face sufletul țăndări. Cartea pe care am simțit că trebuie să o citesc oricât de greu mi-ar fi. Și pe cât de mult mi-am dorit să o citesc, tot atât am și amânat întâlnirea cu ea. Te face bucăți, răscolește, taie în carne vie, rănește, doare și urletul ți-e mut. Te captivează total și urmărești atent evoluția personajelor – restul chiar prea puțin mai contează. Povestea naște monștri, îi scoate la lumină și te ajută să te eliberezi și să te vindeci.

Deși nu am citit recenzii, deși nu am cerut detalii despre lectură nimănui, tot am aflat cam despre ce este O fată în bucăți. Cred că sunt printre puținele care a reușit abia luna trecută să citească această carte. Sunt singura care  am amânat cartea asta până s-a prins timpul că nu-i respect regulile.

Și oi fi și printre singurele ființe căreia îi plac acest gen de cărți – alea care dor, care sfâșie, care răvășesc și te lasă fără grai și fără aer. Îmi plac tocmai pentru că, citindu-le, devin alt om. Simt că acest gen de lectură mă vindecă de durerile provocate de propria minte și oamenii din jur. Astfel de cărți mă șlefuiesc, mă trezesc din amorțeală și-mi spun: ”Vezi? Alții suferă mai mult ca tine. Sunt suferințe infinit mai dureroase pe care le înfruntă unii, ale tale sunt o nimica toată!”

O fată din bucăți – capcana în care cazi fără voia ta

Cartea asta este un tablou viu – pe care foarte mulți l-am văzut de mai multe ori. Îl vedem atât de des în viața de zi cu zi, încât am ajuns să-l ignorăm. Să trecem pe lângă el fără să ne mai intereseze, fără să-i mai auzim scâncetul dureros. Realitatea asta mult prea dură ne-a amorțit simțurile și sufletul. Și refuzăm să mai privim durerea din jur, căci o cărăm pe a noastră – și deja e mult prea grea, nu?

E o imagine grăitoare a unei realități pe care o refuzăm vehement. Ne mințim și ne spunem că nu e ceea ce pare, dar refuzăm categoric să acceptăm că și noi facem parte din ea. Că poate noi, dacă nu facem parte din tabloul sumbru,  am putea face ceva pentru a schimba lucrurile. Măcar să ne dăm silința, să preschimbăm negrul trist, în albul ideii că nu suntem indiferenți.

Declar cu mâna pe suflet, pe propria răspundere, negru pe alb, că mi-a plăcut această carte. Și nu, nu ar fi trebuit să-mi placă. Și mă simt vinovată. Vinovată că m-am cufundat în lectură, că mi-am vindecat sufletul, că am căzut în capcană. Și nu am fost fost atât de revoltată precum ar fi trebuit să fiu.

E vorba doar de realitatea dură transpusă în cuvinte care a devenit nemuritoare

Poate că ar fi trebuit să mă revolt mai mult pe Charlotte Davis, pe toți cei care o fac bucăți și o lasă de izbeliște, pe cei care îi întind o mână, dar apoi o scapă și-o lasă. M-am gândit cu ciudă la toți cei care o trimit în viața mamei ei. Fără să se gândească măcar la posibilitatea că mama să nu-și țină aproape copilul. De ce? Poate pentru că nu făcea față. Dar nu m-am revoltat suficient nici pe mama care a lăsat-o singură și atunci când puteau lupta împreună.

Pe ea, pe Charlotte Davis, nu am reușit să o judec. Și nici nu cred că ar fi meritat judecată aspru pentru ceea ce făcea, pentru reacțiile ei, pentru tăcerea ei, pentru atitudinea pe care o avea. Nici măcar pentru obiceiul ei de a ”scăpa” de emoții. Ea doar așa putea face față uneori, Și nu este de condamnat.

Ea nu este un pericol pentru nimeni, ea este doar model. Nu e o victimă, e o învingătoare. Învingătorii întotdeauna, reușesc să se ridice din propria cenușă, să se înalțe după căderi dureroase, să ajungă departe cu pași mici. Dar siguri. Învingătorii sunt visătorii care nu renunță, care nu cedează și ies în față.

O fată din bucăți – recunoaștere, acceptare, reușită, evoluție în lupta pentru a ieși la lumină

Noi suntem mereu victime. Ne dăm de ceasul morții, urlăm, spunem ce ne doare folosindu-ne de duritatea vorbelor ce nu mai pot fi luate înapoi. Noi da, Charlotte nu face asta. Ea nu urlă pe cât ar fi putut face asta, ea rănește oamenii și se rănește, iar ăsta nu e un semn de răutate, ci de neputință. E un semnal că nu mai poate face față emoțiilor. Dar și că preferă să-și provoace durere fizică, preferă o așa durere. Dar nu o vrea pe cea pe care o provoacă oamenii, cuvintele lor, indiferența lor. Ea preferă durerea ei fizică și-ar vrea să nu o simtă pe cea provocată de respingerea celor din jur.

Charlotte Davis  simte durerea fizică, dar simte și durerea respingerii celor din jur – care este infinit mai grea, mai insuportabilă și aproape imposibil de vindecat. Ea le duce pe toate, le simte, le poartă în suflet și pe umerii plăpânzi. Ea duce o luptă zi de zi, cu sine și cu ceilalți. Își ascunde povestea, trecutul și semnele emoțiilor  mult prea puternice. Semne ale singurătății, ale dorinței de a nu mai face asta, de a se vindeca.

Suferința – ușa spre vindecare

Suferă, se simte și se vede singură mai mereu, iar fiecare zi e o luptă câștigată – o luptă din războiul greu în care trebuie să învingă toate piedicile. Ajunge să fie abandonată, trăiește pe străzi, face lucruri nedemne. Toate sunt semnale ale încercării de a supraviețui. Și reușește asta. Iar când simte că-l iubește pe Riley West, face totul pentru a dovedi că e demnă de iubirea lui, că merită iubirea lui.

Povești dure, modele clare de viață ce trebuie să inspire și să motiveze

Deși Charlotte este alături de un grup de persoane, cu care împarte același acoperiș, cei care ar trebui să vegheze asupra ei, dar și să o ajute în procesul ei de vindecare, o aruncă în vâltoarea vieții. O forțează să accepte că nu mai e nimic de făcut. O condamnă la un trai ce nu-i va aduce decât pierzania. Dar nu renunță niciodată, căci știe că o poate lua de la capăt. Nu e prima dată când i se promite și doar atât.

Ajunge în Arizona. Un copil singur înfruntă valurile vieții – chiar dacă poate nu știe să înoate. Și ajunge la mal. Deși nu are decât o șansă din o sută, ea reușește ceea ce mulți etichetează, din start, ca fiind imposibil. Dacă ea poate, tu de ce nu poți și de ce te plângi mereu că viața ți-e grea și nedreaptă?

Ajunge în True Grit. Vezi? Până și locul vorbește cumva de adevăr. Dar crede-mă că e doar locul în care totul e cumva în antiteză. Toți cei care lucrează acolo au secretele lor bine înrădăcinate. Nu e locul perfect pentru Charlotte, iar întâlnirea cu Riley va scoate la iveală alte și alte piedici. Va face față la tot ce urmează?

Povestea curajului oferă lecții dure pe care trebuie să le înveți – evoluția ta depinde de asta

Capcana șarmului nu e întâmplătoare. Tânăra pică în ea cu brio, dar niciodată nu se lasă dusă prea tare de val. Ajunge să-l ajute, să-i facă anumite servicii – care îi făceau rău, dar a știut mereu să se oprească la timp. Asta înseamnă dorința de schimbare. De vindecare și renunțare la obiceiuri și situații care nu-i rezolvau problemele, ci i le înmulțea.

Salvarea ei nu a fost Riley. Până și el a abandonat-o în momentul în care i-a descoperit secretul și cutia care-i oferea ideea că are o soluție la îndemână. Riley a fost doar un pion care a aruncat-o pe marginea prăpastiei. Singura întrebare care se pune va cădea sau va învinge?

Scriam mai sus că nu am reușit să o judec pe Charlotte, că nu am simțit să o condamn pentru ceea ce alegea să facă. De ce? Pentru că am admirat-o profund. Pentru că nevoia de a mă bucura pentru curajul ei nemăsurat a învins nevoia de a o pune la zid.

O fată din bucăți – nevoia de separare, de fals abandon poate salva două suflete bolnave

Uneori este nevoie de separare și de fals abandon. Ca să oferi o șansă tuturor – o șansă la vindecare. O nouă șansă la viață. E nevoie, uneori, de întuneric total, căci numai atunci poți vedea luminița de la capătul tunelului. E nevoie să cazi de zece ori ca să te ridici de unsprezece. Și să mergi înainte fără să te critici și să te învinovățești și să te acuzi de egoism. De multe ori, trebuie doar să pleci. Doar așa te poți ajuta pe tine, dar și pe celălalt.

Fiecare personaj este autentic – deși plin de defecte și boli. Este sincer și nu-și mai ascund greșelile, defecte și nevoia acută de ajutor. Este clar că, la un moment dat, Riley și Charlotte au nevoie ca totul în jur să se prăbușească, de haos total – pentru ca ei să-și dorească și mai mult salvarea. Și să facă ceva pentru ea. Chit că asta NU le place sau fix de alegerea asta au fugit.

Defectul nu este o slăbiciune, greșeala nu e un păcat. Sunt două caracteristici ale umanității și două porți spre schimbare. Dacă ești dispus și pregătit să recunoști, să îndrepți și să o iei de la capăt.

O fată din bucăți, Kathleen Glasgow se citește ușor, dar lasă semne adânci. Și poate e un non-sens aici, dar să știi că de foarte multe ori m-am oprit, am făcut pauză de lectură și doar am mângâiat cartea. Știi cum am simțit-o pe Charlotte? Ca și cum ar fi intrat în inima mea și-mi mângâia fiecare rană – nouă, veche sau redeschisă de durerea amintirilor.

Acest roman dureros de frumos a apărut la editura Storia Books și poate fi achiziționat de aici.

Lectură plăcută și lecții de viață învățate!