Surâsul fetelor din Dublin, Cosmin Neidoni – Recenzie

Surâsul fetelor din Dublin este cea mai recentă carte semnată de Cosmin Neidoni – autorul care-ți poate ajunge la suflet într-un singur mod – cu emoție. E generos în emoțiile pe care le dăruiește și le presară în cărți diferite. Ceea ce nu este diferit în nicio carte a lui de până acum, indiferent de genul ei, este stilul său personal – pe care mă bucur că-l pot recunoaște și numi ca fiind unic, cuceritor și savuros.

Surâsul revine în sufletul cititorului, speranța și încrederea își fac loc printre toate amintirile și trecutul dureros al personajului principal, iar rezultatul nu e altceva decât o poveste în care inima tresaltă și înflorește ca o floare de ”Nu-mă-uita”. Pentru mine – cititorul, m-a bucurat faptul că, de data aceasta, urma să citesc un roman. Aveam să plec într-o călătorie pentru a redescoperi că doar  prezentul este cel care contează, că numai această clipă este darul vieții pentru noi. Iar viitorul? Este, dar e îndepărtat, incert, încețoșat. Și până mâine mai e atât de mult. Și peste o oră poate fi mult prea târziu.

Emoționant prin simplitate. Profund prin intensitatea trăirilor de care au parte toți cei prezenți și implicați  – personajele, dar și cititorul – martorul principal al întregii povești. Totul e atât de bine scris, e atât de veridică  această etapă din viața lui Albert, atât de senină și clară, precum o zi de vară. Și deloc întâmplătoare.

Surâsul fetelor din Dublin – o poveste adevărată?

Surâsul fetelor din Dublin începe prin a arăta admirația față de oamenii care nu au uitat să se bucure de simplitatea vieții, să acorde atenție bucuriei de a fi. Sunt din ce în ce mai puțini oameni care sărbătoresc faptul că trăiesc – le e de ajuns și sunt recunoscători. Mereu am admirat la Cosmin Neidoni modul frumos prin care reamintește esențialul în poveștile sale – aflate în cuvinte. Sau în spatele lor. Și-a ales mereu atât de bine vorbele scrise, dar atât de vii,  încât mi-a uns sufletul cu dulceața propriei înțelepciuni.

Cu cât citeam mai mult, cu atât mai tare mă convingeam că citesc adevărate pagini de jurnal, că povestea e reală, că nimic din ceea ce acoperă paginile albe nu este imaginația autorului. Nu știu dacă este așa sau nu, dar l-am asemuit în multe pe Albert cu autorul – eleganța întruchipată în arta cuvintelor pictate pentru eternitate. Nu am căutat detalii și nu știu dacă intuiția mea nu m-a indus în eroare, dar asta am simțit până la final. Și asta simt și acum.

E  povestea care sărbătorește legăturile interumane, prieteniile sincere, regăsirile, bucuria de a fi înconjurat de oameni speciali, în locuri asemenea,   destinații de vis încărcate de frumusețe, istorie și emoție. Povestea asta sărbătorește omul și iubirea ce se regăsește în interiorul lui. Cât de reală poate fi o prietenie virtuală? Și cât de mult poate un om necunoscut să-ți bucure existența doar așa, doar făcând parte din viața ta?

Surâsul fetelor din Dublin – Prietenia virtuală este de încredere?

Albert și Alice se cunosc în mediul virtual. Dar nu se oprește totul aici. Cunoști senzația că pe omul pe care nu l-ai văzut o secundă în această viață, de fapt, îl cunoști atât de bine? Că vocea lui e muzica inimii tale, că vrei să vezi cum arată ființa a cărei glas ți-a atras atenția încă de la început?  Și aici m-am gândit la cum lăsăm oamenii să treacă pe lângă noi, la cum credem că e doar coincidență. Mai există azi prietenia adevărată care să dureze și să reziste în față timpului, distanței sau contradicțiilor? Sau încrederea între oameni?

Revenind la poveste și la discuție, nicio secundă cei doi protagoniști nu au dat dovadă de stângăcie în dialogul lor, nu s-au comportat altfel decât oamenii care se cunosc de multă vreme, iar acum au oportunitatea de a se revedea. Și cu câtă bucurie au trăit fiecare zi, fiecare moment pe care-l aveau la dispoziție.

Da, prietenia virtuală este și de încredere. Cine spune? Nimeni altcineva decât sufletul. Este de încredere atâta vreme cât îi acorzi acest statut. Cât de mult investești într-o astfel de prietenie, decizi singur. Aș zice că prietenia care trebuie mereu controlată, privită prin lupă, nu e decât amiciție – indiferent unde și cum se înfiripă.

Surâsul fetelor din Dublin – La pas prin capitala Irlandei

Tot ce este frumos, trece repede. Sau poate noi, trecem prin tot ce e frumos mult prea repede. Deși ne-am dori mereu să putem opri timpul, iar bucuria să dureze mult mai mult decât zeci de ore. Rămânem cu amintirile, cu oamenii pe care îi întâlnim, cu emoțiile pe care nu credeam că le putem trăi sau dezmorți, cu locurile văzute.

Albert se bucură din plin de călătoria lui Dublin. Fiind vorba de o ședere de doar cinci zile, Albert nu ezită să viziteze parcuri, muzee și alte locuri prin care  își imaginează el că au trecut și Oscar Wilde, Beckett, Joyce și alte personalități celebre.

Mă bucur de faptul că datorită lui Albert am și eu ocazia unică de a vedea National Galery of Ireland și Dublin Writers Museum, iar Alice ne povestește amândurora experiența ei de imigrant, impresii despre cum este ea privită. E interesant să vezi irlandezii prin ochii lui Alice!

Ușurința cu care transcrie Cosmin, bucuria cu care transmite emoțiile, experiența și impresiile protagonistei și bucuria cu care trăiește momentele alături de Albert, mi-au trezit sentimentul de nostalgie. Mi s-a făcut dor instant de oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar pe care îi pot numi prieteni – fără teamă, fără niciun regret. Mi-e dor de bunătate, cuvinte îmbălsămate-n blândețe și iubire.

În Dublin oamenii par altfel, sunt altfel: surâd, nu-i vezi doar triști și încrâncenați, trăiesc altfel. Oare sunt mai fericiți?

Viața se poate schimba într-o secundă. Crezi în miracole?

E nevoie de o secundă pentru ca un el și o ea să se simtă în largul lor, unul în prezența celuilalt.  E nevoie de atât de puțin ca să simți că nimic nu e întâmplător. Că un om îți poate lumina viață. Și că un loc nou poate însemna mai mult decât ai fi putut crede.

Albert poate fi oricine. Așa cum și Alice pot fi și eu, dar și tu. Lucrurile menite să se petreacă, au nevoie de foarte puțin pentru a se înfăptui, pentru a schimba o întreagă realitate, pentru a da prezentului o altă valoare. Iar Albert este unul dintre cei care a trăit miracolul transformării totale. În care nu mai credea, nu mai spera și nici nu-l aștepta.

Povestea lui – un om bun, parcă împăcat cu soarta și blând cu tot ce reprezintă frumusețea feminină, nu e una fericită. E imaginea bărbatului rar – a acelui suflet împăcat cu trecutul, în relații bune cu prezentul – pe care-l onorează și un viitor care nu a promis prea multe.

E nevoie de omul potrivit, aflat la momentul potrivit, în locul potrivit. Dacă e totul potrivit, nimic și nimeni nu stă în calea destinului. Ai putea crede – ca și mine, că Albert și Nines s-au întâlnit mult prea târziu. Că e doar o ”fulgerare” trecătoare între ei și fiecare își va vedea de viață.

Surâsul fetelor din Dublin – prea puțin, dar pentru toată viața!

Ceea ce pare a se petrece prea târziu este, de fapt, o adevărată minune! Nu contează ce urmează, ci doar ceea ce există în prezent, între două suflete. Cât de important e să trăim momentul, să celebrăm clipele, să mulțumim oamenilor. Chiar și pentru o secundă pe care o petrec în viața noastră.

Nu contează că s-a terminat, ci  că s-a întâmplat, nu?

L-am apreciat pe Albert pentru că venera fiecare cuvânt primit de la Nines. Savura fiecare moment pe care ea îl investea în relația lor. Și acorda importanță fiecărui rând pe care reușea să i-l graveze parcă în inimă.

Au trăit cei doi prea repede relația? Au trăit mult prea puțin? Au trăit intens cât pentru o viață, căci nu contează cât trăim, ci cum anume o facem. Nu știe nimeni cât va fi să fie, dar atât cât este să fie cât pentru o veșnicie.

Vine o zi când nimeni și nimic nu ne va mai putea lua pe nimeni din viața noastră.  Și nimic din ceea ce am trăit. Vine ziua în care oamenii nu pleacă din viața noastră. Doar se mută în propriile noastre inimi – de acolo nu mai poate nimeni să-i ia, indiferent de orice!

Surâsul nu-l poți uita niciodată, emoția nu e topită de trecut, iar viitorul nu șterge amintirea oricât s-ar chinui.

Povestea lor – momentul meu de confesiune

Recenzia asta e și o confesiune – a autorului, a personajelor, dar și a mea. M-am regăsit în poveste, m-am bucurat, întristat și am lăcrimat. Mi-am dorit să pot schimba ceva în povestea asta, dar nu am dreptul. Viața nu e doar roz, nu e doar lină, iar drumul nostru nu e mereu doar drept spre înainte. Dar pot să mărturisesc asta: finalul s-a potrivit mănușa cu realitatea mea de atunci.

Aș fi scris povestea asta încă vreo câteva sute de pagini. Aș fi scris la infinit despre momentele simple care schimbă vieți într-o clipă , fără să bagi de seamă. Aș fi lăsat iubirea să-și continue povestea. Romantica din mine nu se desparte ușor de acest roman foarte reușit!

Surâsul fetelor din Dublin e Creator de bucurie și emoție!  Și ți se lipește de suflet! Romanul acesta l-aș recomanda fără să folosesc vorbe.  L-aș da spre citire altora care l-ar putea rupe din îmbrățișarea cu sufletul meu!

 

Author

laura.apetroaie@gmail.com

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: